Obtuzitatea din top

Mă surprind că titlul rubricii mele e uşor inadvertent faţă de subiectul care mi se învârte în cap: numărul unu, pe 2014, al revistei Septentrion literar, „revistă de literatură şi artă”, cum se precizează pe frontispiciu, fondată de către Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi şi Ilie Tudor Zegrea. Mi-a căzut în mâini graţie poetului Grigore Chiper. O publicaţie înregistrată la Comitetul de Stat pentru Presă al Ucrainei – tot de pe frontispiciu cetire. Asta trebuie că explică reluarea reperelor şi în ucraineană. E, sigur, o uzanţă sau un fel de tribut plătit, nu mai ştiu, protocolului sau impus de cadrul legal, dar uzanţă ori tribut care mă izbesc, sincer vorbind: au marca unei anume replieri, adie a conformism defetist. Nu mi-o luaţi în nume de teribilism, nu chem la insurgenţe de tip editorial; ştiuînsă foarte bine ce poamă e realitatea acolo şi leg cu greu această reverenţă (în fond) de mediul absolut toxic, etnic vorbind, din ţara euromaidanului. Etnic în sensul atitudinii faţă de români, bineînţeles. Aspectul uzual, cotidianitatea relaţiilor, presiunea zilnică a animozităţii şovine, care te agresează de peste tot (replici, mimică, inscripţii, radio, presă, TV, magazine, străzi, port, chiar atitudine – ce vrei) e foarte puţin cunoscut. Ar fi trebuit paraşutat aici un alt Brunea-Fox, de exemplu, pentru că nici ştirile, nici relatările, oricât de ample, nici măcar interviurile, admiţând că am găsi pe cineva capabil să exprime până la capăt ceea ce li se întâmplă etnicilor români în Ucraina, nu au cum să transmită cumplita senzaţie de asfixie pe care o încerci perindându-te pe acolo. Ştiu epidermic ce spun. Presa e cam incongruentă: vânăm fapte, alergăm după senzaţii tari, chestii exterioare, oricum ai da-o, străine – nu-mi dau seama ce formulă ar fi mai potrivită – fiinţei morale, entităţii aceleia diafane de după muşchi şi oase, care vede şi tastează… Dar adevăratele abuzuri anume în această ordine se comit: aparenţele îţi livrează ficţiuni de normalitate, de echidistanţă şi cel mai adesea e o naivitate intolerabilă să le iei în calcul.

Nu te poţi aştepta, desigur, de la o revistă de literatură şi artă, şi mai ales în condiţii din astea, la reacţii răspicate: raportul de forţe este mult prea inegal. Replica însă e cumva implicită, chit că surdinizată – dintr-o mie de raţiuni, tactice, contabile etc. Am ales aspectul acesta, înaintea celui strict literar, gândindu-mă că Septentrion–ul (într-un grad incomparabil mai mare, desigur, decât Semn–ul, de pildă, sau Contrafort–ul de la noi, deşi pe aceeaşi linie identitară) e o formă de rezistenţă, în primul rând. Dacă undeva, într-un mediu atât de ostil identităţii sale, cineva se poate convoca pentru a spune coerent câteva lucruri, e aproape suficient, pentru că e un semn, minim polemic, de prezenţă.

Un singur aspect, din lipsă de spaţiu; îl decupez din editorialul lui Ilie Tudor Zegrea („Lecţia de literatură”): inacceptarea scriitorului român în şcolile din ţinut. Ce este revoltător aici? Întreb bine, pentru că dincolo de faptul în sine (deloc neverosimil, de vreme eu însumi am fost nevoit odată, la vama Cişmichioi, să-i explic omului care mă buzunărea cum devine cu Structurile antropologice ale imaginarului, care i-a părut – curată paranoia de stat! – subversivă şi pasibilă de confiscare), incredibil e tonul pe care redactorul-şef îl adoptă. Un ton dureros de concesiv, o egalitate de umoare aproape scandaloasă, chit că, repet, înţeleg prea bine raţiunile. Dar dacă nici stilistic nu se mai poate pune piciorul în prag, dacă eşti nevoit să-ţi drămuieşti accentele până şi într-un caz ca acesta, restul terorii e de imaginat: „Vorba e aproximativ cu vreo 20 de ani în urmă, o persoană cu o funcţie nu prea importantă în sistemul de învăţământ din ţinut s-a supărat foc pe scriitorii români. Şi a convins anumiţi şefi de acolo că e mai bine ca noi, scriitorii români, să fim ţinuţi mai departe de şcoli. (…) Şi majoritatea directorilor de şcoli, din inerţie, continuă să privească în direcţia scriitorilor cu un fel de suspiciune. Lucru păgubos cauzei noastre comune, deoarece în situaţia când bibliotecile publice şi cele şcolare nu sunt completate suficient cu literatură în limba română, când lipsesc cu desăvârşire revistele literare din România şi Republica Moldova, pentru elevi ar fi un moment plăcut şi important să se întâlneacă la lecţii cu nişte scriitori, să-i asculte vorbind şi să primească în dar şi câteva cărţi ale acestor slujitori ai cuvântului artistic”. Cui spunem astea? Obtuzilor din top?