Omul electrocasnic

Publicat la mijlocul secolului al XVIII-lea, eseul medicului francez Julien Offray de la Mettrie, L’homme machine (1748), a căpătat, prin teza avansată, o reputaţie scandaloasă. Materialist convins, autorul concluziona că omul funcţionează aidoma unui ceas mecanic, nefiind altceva decât o maşinărie inteligent construită de natură, un soi de perpetuum mobile fabricat, ca şi celelalte vietăţi, din substanţa schimbătoare a universului. Eseul a stârnit mânia Bisericii şi dispreţul unora dintre minţile luminate ale vremii, cu toate că, în fond, textul se grefa pe străvechiul model al mecanicităţii (machina mundi), ale cărui prime conturări trebuie căutate în concepţiile atomiştilor greci.

La mai bine de un veac după scrierea lui La Mettrie, un strălucit economist american, citit cu interes de Eminescu, constata că „maşina societăţii consistă, ca şi aceea a corpului omenesc, din părţi cari funcţionează independent şi totuşi toate stau într-o consonanţă deplină întreolaltă” (Henry Charles Carey, Principles of Social Science, 1859, în traducere eminesciană). Plămădit în secolul lui Darwin, modelul dinamic al mecanicilor sociale este astăzi reconfigurat şi experimentat în studiile de inteligenţă artificială (teoria jocurilor).

Spre deosebire de înaintaşul său, omul mecanic, care a fost un produs metaforic secundar al cartezianismului din veacul al XVII-lea, omul electrocasnic s-a născut în epoca de aur a tehnologiei domestice. Caracteristica acestui soi metaforic de individ venit pe lume cam în ultima sută de ani este funcţionarea pe bază de impuls electric. Existenţa e posibilă numai în măsura în care omul electrocasnic e băgat în priză. E ţinut în priză îndeosebi la serviciu. Din reflex, când se întoarce de la lucru, tot în priză trebuie să stea. Autonomia sa nu mai este reglată de ciclul natural noapte – zi, ci de posibilitatea de conectare la o sursă de alimentare.

Omul electrocasnic nu se odihneşte, ci acumulează energie. El nu doarme, ci îşi încarcă bateriile, iar în vacanţă ori în concediu se duce doar pentru a se deconecta niţel. De altfel, alimentarea cu energie a omului electrocasnic nu se aplică doar protocoalelor primare de funcţionare (papa, nani), ci şi interacţiunilor zilnice cu celelalte vietăţi din mediul înconjurător. Tot ceea ce e bun – de la liniştea munţilor şi ciripitul păsărelelor până la serialul preferat – îl încarcă, îl energizează, tot ceea ce e rău – numiţi dumneavoastră relele acestei lumi – îl provoacă să se descarce. Aşadar, omul electrocasnic are două faze de funcţionare: fie e plin de energie, fie e epuizat, rămas în pană, fără curent.

Omul electronic e o versiune îmbunătăţită a omului electrocasnic. Identitatea sa funcţională e sintetizată de echivalenţa metaforică minte–computer, conform căreia creierul uman nu e altceva decât un hard biologic apt să ruleze programe aidoma softurilor rulate de computere. Şirul de modelări conceptuale legate de această asociere este explorat, între alţii, de lingvistul american George Lakoff în lucrarea Women, fire and dangerous things. What categories reveal about the mind (1987). Alte studii semnalează că transferul metaforic s-a desfăşurat în ambele direcţii. Pe măsură ce omul şi-a arogat identitatea simbolică a unui mecanism computaţional, computerele şi telefoanele mobile au căpătat demnitatea, fie şi metaforică, de fiinţă umană, însă acest aspect va alcătui miezul textului de săptămâna viitoare. Până atunci, mi se pare potrivit să redăm, într-un crochiu, câteva din trăsăturile eroului nostru.

Omul electronic nu mai gândeşte, ci procesează informaţii. Acum, graţie curentului electric, ideile trec ultrarapid prin circuitele gândirii. Nici mecanismele memoriei nu mai sunt ce au fost pentru că, în prezent, totul (senzaţii, stări, amintiri) se stochează. Chiar şi amintirile stocate de subconştient în perioada intrauterină pot fi extrase prin hipnoză din performanta maşinărie a minţii omului electronic. În caz că mintea ţi se blochează, sau, mai rău, dacă ţi se ard ori ţi se prăjesc circuitele, fii liniştit, totul se poate depana. Important e să ai la îndemână kitul de (re)instalare. În plus, se ştie, resetarea are avantajul de a elimina toate neajunsurile, de la bug-uri la programe nedorite (malware).

Nici actul de a vorbi nu mai prezintă avantaje strategice. E mai simplu să te conectezi sau să te loghezi la celălalt decât să dialoghezi cu el. În definitiv, ce rost are să orbecăiţi prin infernul de ascunzişuri şi de implicitări al vorbirii când totul poate fi cuprins într-un hashtag sau poate fi transmis printr-un simplu emoticon?

Ca şi omul electrocasnic, omul electronic nu mai trăieşte în societate, ci în reţea. 

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi