Omul vegetal

Povestea argoului românesc e schiţată în mai multe cărţi, iar cititorii pasionaţi de misterele vorbirii încifrate au la dispoziţie şi o revistă online de studii argotice, intitulată „Argotica”, înfiinţată în urmă cu cinci ani. Strâns legate de vorbirea şi de mentalitatea populară, limbajele argotice actuale conservă destule relicte care indică atât vechile lor izvoare dialectale, cât şi implacabilul proces de metisaj lingvistic declanşat de-a lungul timpului asupra vorbirii din mediile rău famate. Trecute din gura ţăranului în vorba mahalagiului de oraş, unele dintre cuvintele de circulaţie regională şi-au schimbat înţelesul la fel de iute ca şi termenii furaţi de pe buzele unor străini şi topite în propriul fel de a vorbi. Dacă elemente precum pârnaie, însemnând „oală mare de lut folosită în gospodărie pentru păstrarea hranei”, s-au lepădat la oraş de sensul cel vechi şi s-au îmbrăcat în haine semantice croite pe potriva unor realităţi ale cadrului urban, ca închisoarea, altele, precum barosan, lovele sau mardeală indică în ce creuzet multietnic s-au forjat formele şi înţelesurile argotice.

Asocierea unor cuvinte care, de obicei, denumesc plante sau părţi ale acestora, cu părţi ale corpului omenesc constituie un mecanism analogic elementar prin care se nasc conotaţii ironice ori infuzate de umor. În lumea ţărănească, pentru a denumi capul, ca monumental sediu al lipsei de inteligenţă, se recurge uneori la cuvinte ca bostan, dovleac sau tărtăcuţă. Acestora li s-au adăugat, cu vremea, sinonime „rădăcinoase” (gulie, sfeclă şi ţelină), pentru ca, pe fondul paralelei dintre casa deşteptăciunii omeneşti şi universul legumicol, să se recurgă, ocazional, şi la asemănarea capului cu un bulb de arpagic. În acord cu un astfel de traseu conotativ, creierii au fost numiţi tărâţe, podoaba capilară a fost asemănată cu claie, cânepă, rapiţă, stuf sau tufă, iar pilozitatea corporală a căpătat denumiri comice: gazon, mărar. Trecând la chip, zis şi făţău, făţet sau făţălie, nasului i s-a zis pătlăgică, dinţilor, fasole, eventual rânjite, iar urechilor li s-a spus verze. Pielea care ne-nveleşte nu-i numită altfel decât coajă, braţele sunt denumite crengi, iar mâinile, vreascuri. Pentru a face referire la picioare se foloseşte vorba beţe, iar labele atârnate de ele sunt, din pricini vădit olfactive, pomenite ca gladiole sau trandafiri. Ce delicată estetică a mirosurilor fine!

Dacă am vrea să enumerăm cum sunt ascunse în simboluri vegetale părţile intime, ne-ar trebui un spaţiu mult mai generos decât acest colţ de pagină. Cine va fi citit Povestea poveştilor, scrisă cu mult haz de şugubăţul povestaş din Humuleşti, îşi aminteşte, poate, ce colecţie de ştiuleţi îmbujoraţi provoacă supărarea bietului ţăran cu gura slobodă şi cu recolta blagoslovită.

Fără a ne aventura pe terenul primejdios al denumirilor pe care folclorul rural şi urban le dezvăluie curioşilor sub forma culegerilor de texte licenţioase publicate sub titlu savant, Kryptadia, e lesne de constatat că fantezia şi natura au conlucrat rodnic. Rămâne ca un cercetător curajos să decojească, întru binele ştiinţei, miezul unor astfel de poveşti, pentru a continua lucrul deschis prin lucrări de tipul celei realizate de Nicolae Felecan, Terminologia corpului uman în limba română (2005).

Pe o rază mai lungă de acţiune, rostul unei asemenea explorări ar fi acela de a surprinde, cu mijloacele moderne ale studiului lingvistic, cât de vast este repertoriul de conceptualizări ale omenescului înrădăcinate în lumea vegetală. Pentru a menţiona doar două exemple, iată cum se reflectă în vorbirea familiar-argotică imaginea omului nătâng, credul, moale, bun de fraierit: arboricol, ciupercă, gulie, gutuie, legumă, leuştean, murătură, pădurean, pătlăgea, pomicol, pomist, tufă (de Veneţia), zarzavagiu şi iată cum li se spune banilor: boabe, grăunţe, lămâi, mălai, ovăz, salate şi verdeaţă (dolari), zarzavat (mărunţiş).

Cu niţică răbdare şi ceva tiutiun, din această „varză” de cuvinte s-ar putea găti ceva de calitate, o prospectare antropolingvistică a imaginarului colectiv. În aşteptarea acesteia, vă invit să vă hrăniţi mintea cu o carte straşnică, semnată de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (2016), în care, pe alocuri, se face frumoasă şi competentă vorbire şi despre unele din cele ce ziserăm mai sus. De nu mă credeţi, poftiţi, vă rog, o mostră de zicere populară cu subînţeles vegetal: „Aseară la stâlpu’ porţii/ Mi s-o sfârtecat chiloţii./ Să faci naşule ce poţi/ Să-mi dai banii de chiloţi,/ Că la noapte pică bruma/ Şi mie-mi îngheaţă pruna” (op. cit., p. 410).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi