Oportuniştii

Într-un recent articol, tot din această pagină, vorbeam despre pomeni electorale şi despre modul cum acestea încearcă să vicieze ”România profundă”, fără a avea, totuşi, efectul scontat. N-am mai adăugat, din lipsă de spaţiu, faptul că pomenile – din ce în ce mai consistente, până la adevărate averi – se distribuie pe întreaga scară/ scală socială, ajungând chiar şi la cei care nu au nevoie de aşa ceva. A făcut senzaţie cazul unui deputat PSD care a primit un astfel de ”ajutor” şi, spre cinstea lui, l-a refuzat public. Şi un caz văzut cu ochii mei, care s-au dilatat de uimire când ditamai studentul a venit acasă cocoşat de două sacoşe arhipline, din care au debordat tot felul de produse agro-alimentare. ”Le-am primit de la partid…”, mi-a mărturisit el, jenat… Nu mai e nevoie să precizez de la care partid. Beneficiarul n-avea nevoie de-acele produse, cele mai multe au fost lăsate să se altereze şi-au luat calea gunoierniţei. Era, acolo, hrana unui om cam pe două săptămâni. Câţi oameni din ţara asta n-ar fi fost fericiţi să o aibă? Şi nu cumva acele produse au fost luate chiar de la gura celor năpăstuiţi?  

E, acesta, un exemplu minor de ceea ce înseamnă şi cum se manifestă social-democraţia de partid ”într-o societate fără priţip”. La scară mare, ”prinţipul” se poate vedea în ”baronii” care căpuşează ţara şi-n puşcăriile care – mai bine mai târziu decât niciodată – au început să-i conţină.

Am… monitorizat, nu doar acum, ci şi în precedente campanii electorale, modul cum intelighenţia românească îşi spune oful şi-şi justifică rostul (de formator al opiniei publice) în astfel de împrejurări, decisive pentru viitorul, imediat sau de perspectivă, al ţării. Dacă spun că o anumită parte a intelighenţiei face casă bună cu oportunismul, o să fiu luat în unghii. Am să repet până la saturare o vorbă a lui Unamuno, care zice că, până la 40 de ani ai voie să fii de stânga, după 40 e obligatoriu să fii de dreapta. Asta-i valabil, desigur, în societăţile/ culturile politice în care stânga ştie ce face dreapta, şi viceversa. Nu-i cazul la noi, unde politicienii folosesc ambele mâini şi, mai ales, ambele picioare, când e vorba de-a da cuiva şuturi. Şi cetăţenii, când pun ştampila, ei nu votează un partid, ci un nume, chiar dacă pe buletinul de vot e sigla unui partid.

Cât a fost prim-ministru, viitorul fost puşcăriaş Adrian Năstase pleda, pe cât de ardent, pe atât de libidinos, ca scriitorul să profite de libertatea de creaţie – în sfârşit, dobândită! – şi să şi-o conserve în turnul său de fildeş, nu să se implice în treburile Cetăţii, la care oricum nu se pricepe… Viitorul fost puşcăriaş era deranjat enorm de opinia unor scriitori. A şi încercat să-i cumpere, oferind USR, din fondul prim-ministrului, o sumă babană (un miliard de lei vechi) pentru editarea nu ştiu căror capodopere. ”Băieţii deştepţi” de la Uniune au înghiţit găluşca financiară, au improvizat un concurs şi un juriu (alcătuit tot de ei) şi şi-au editat propriile cărţi. După principiul fotbalistic: noi centrăm, noi dăm cu capul…

Intelighenţia e-o masă de manevră: şi puterea, şi opoziţia şi-o vrea aliată, charisma şi forţa cuvântului acesteia putând fi decisive întru înclinarea balanţei spre ţelul dorit. Când unii – preluând limbajul turnătorului Felix (alt puşcăriaş de lux) şi-al Antenelor aferente – l-au turnat pe Băsescu la UE, demascându-l ca feroce dictator, ceilalţi au trimis şi ei scrisoare la împărăţie, absolvindu-l de toate păcatele (făcute cu voie, fără voie sau de nevoie…). O adevărată campanile de demonizare s-a purtat împotriva lui Patapievici. Doar arderea pe rug a lipsit… În fapt, miza nu era Patapievici, ci un post călduţ la unul din numeroasele ICR-uri, risipite în lume. Odată postul primit, săbiile au fost băgate în teacă şi, de vreo doi ani, combatanţii au şi uitat de ”Pata”, îşi văd liniştiţi de scrierile lor literar-artistice. Tot demonizat a fost şi Mircea Cărtărescu, întrucât nu era ”pro-Ponta”. Drept pentru care profesoara universitară (şi scriitoarea) Gabriela Gavril… pontează pe fb: ”Acum Mircea Cărtărescu e citat cu evlavie de aceiaşi (care în 2012 ”semnau scrisorele”, n.m., N.T.) Hai, dragi apăsători de taste la computer şi autori de gazete, luaţi o pauză, că prea sunteţi <imparţiali>"!

La Iaşi, scriitori, artişti, personalităţi din toate domeniile, în fiecare campanie electorală sunt ademeniţi să dea cu subsemnatul, să-l gireze pe catindat. Procedeul e greţos fie şi pentru faptul că aminteşte de ”epoca de aur”, când cam aceiaşi inventau cele mai incredibile (şi repede căzute-n ridicol) metafore întru slava bărbatului nr. 1 al ţării (bărbatul nr. 2 era savanta de largă recunoaştere internaţională). Ţine de domeniul paranoicului să-i afli, printre semnatari, pe unii dintre opozanţii, cu certificat de revoluţionar, ai odiosului regim. Unul dintre aceştia a publicat, într-un ziar care nu există decât cu numele, un mizerabil text de ”înfierare” a lui Klaus Iohannis, mai ales în ceea ce priveşte ”vinderea/ luarea Ardealului”, bau-bau folosit de extremiştii naţionalişti, fie ei români, unguri sau de alte naţionalităţi, aflaţi în criză de idei şi în pană de inspiraţie… Ziarul a ajuns (pe net) în Israel şi de-acolo cineva, oripilat de abjecţiile autorului, a avut amabilitatea să ni-l semnaleze.

Şi încă, oportunismul celor activi mai are o justificare (primesc şi ei acolo, o slujbuliţă, un… pont de afaceri, o măslină, o alună, ceva). Dar de ce să-l pui pe nonagenarul Radu Beligan (care era să moară pe scenă!), să-ţi scrie ţie, ditamai plagiatorul, o scrisoare de adeziune şi susţinere?!? Sau, mai demult, la Iaşi, pe un Constantin Ciopraga sau un Alexandru Husar (care la scurtă vreme au şi murit)? Ce aşteptări mai aveau ei, de la Putere, când puterea lor era deja pe terminate? De ce să-i compromiţi definitiv, cu atâta cinism, înainte de a-şi fi încheiat socotelile cu lumea aceasta?!?

Întrebări fără răspuns pentru cei care – la 25 de ani de când peste 1000 de români mureau pentru libertate: Murim, dar suntem liberi! – ar fi vrut să reinstaleze partidul-stat. Electoratul le-a dat o lecţie. 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist