Optimismul de azi, problemele de mâine

Acum câţiva ani, mica, dar vioaia Federaţie Moldovenească de Fotbal a tras lozul cel mare: naturalizarea jucătorului brazilian Henrique Luvannor se anunţa a fi evenimentul secolului, victoriile cu alde Germania, Argentina sau Spania urmând a se petrece cu naturaleţea ritmului de samba. Toate bune şi frumoase, însă după doar două meciuri amicale de succes în echipa naţională a Moldovei a sosit – cum altfel? – şi vestea proastă pentru tânărul urmaş al lui Pele: dat fiind faptul că nu trăise pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin cinci ani, FIFA anunţă oficial că jucătorul moldo-brazilian nu va avea drept de joc în meciurile oficiale ale Naţionalei decât peste câţiva ani. Adio, deci, calificare cu succes la Euro 2016, adio Cupe Mondiale şi recunoaştere internaţională pentru fotbalul moldovenesc! Şoc şi groază, cum s-ar spune pe la noi.

Presa încearcă să elucideze misterul acestei gafe organizatorice, jucătorul răspunde mirat întrebărilor ziariştilor, explicând că datoria lui e să bage mingea-n poartă, nu să se ocupe de formalizarea actelor, antrenorul Caras recunoaşte că nici nu se gândea că ar putea exista aşa o interdicţie şi că, da, naţionala Moldovei se află momentan într-un impas. Cireaşa de pe tort îi revine însă Preşedintelui Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal, domnul Pavel Cebanu, care recunoaşte cam cu jumătate de gură că ştia că ar putea exista o astfel de problemă, dar nu a vrut să o anunţe din timp pentru a nu crea panică în rândul jucătorilor şi al suporterilor. Optimist, domnul Ciobanu anunţă însă că va merge la Congresul FIFA cu proxima ocazie şi că va încerca să lămurească problema explicându-le oficialilor că da, e adevărat că brazilianul nostru nu stă de cinci ani în Republica Moldova, însă între timp ”el şi-a făcut o groază de cumetri în Moldova, deci poate fi considerat deja moldovean get-beget”. Finalul poveştii este unul firesc, problema a rămas – evident – nesoluţionată până în ziua de azi, iar brazilianul cu pricina a decis că dacă tot e să-şi rupă picioarele pe vreun teren din fotbalul mic, măcar să o facă pe bani mai mulţi, aşa că şi-a făcut bagajul şi a plecat în Dubai.

Optimismul de acest gen, emoţional, dar nu raţional, pare a fi devenit un mod de autoapărare pentru moralul celor din Republica Moldova, de la cei mai mici până la cei mai mari, din elita clasei politice. S-a supărat Moscova şi se anunţă vremuri grele pentru exportatorii de mere? Nu-i nici o problemă, nu are rost să ne reorientăm spre pieţele europene (aşa cum inspirat au procedat producătorii de vinuri), sigur va fi bine până la urmă, om vedea noi după aia ce va fi. Apar brusc o groază de cetăţeni ruşi suspecţi pe aeroportul din Chişinău, iar transnistrenii fac, dintr-o dată, exerciţii militare vineri seara? Ei, nici o grabă, convocăm Consiliul Suprem de Apărare a ţării luni pe la prânz, poate se linişteşte situaţia până atunci. Vin alegerile locale la jumătatea lui iunie, la doar câteva luni după ce partidele pro europene abia au reuşit să obţină o victorie a la Pyrus în alegerile parlamentare? Ei, nici o grabă, totul va fi bine, nu are rost să ne focalizăm pe proiecte de dezvoltare, mai bine mai polemizăm încă vreo lună pe probleme geo-strategice, numai bune de stârnit electoratul filo-rus să iasă şi să voteze cu oricine, numai să fie iubitor de Moscova.

Cu ani în urmă, în una din primele dăţi când am venit cu maşina la Chişinău via Albiţa – Leuşeni, primul lucru pe care l-am văzut după trecerea vamei a fost un indicator rutier foarte mare pe care erau trecute reglementările de viteză din Republica Moldova: 50 km/h în localitate, 90 km/h în afara localităţii şi 110 km/h pe ceva ce aducea cu o autostradă ori un drum expres. M-am uitat pe Google, am văzut că drumul de la Leuşeni până la Chişinău se cheamă M1, aşa că am plecat liniştit mai departe, atent să nu care cumva să depăşesc cei 110 km/h admişi de lege. După câţiva kilometri însă, ghinion! (cum ar spune cel care l-a învins în alegeri pe Victor Viorel). Mă opreşte radarul, poliţistul mă informează că am depăşit viteza legală şi că voi avea de plătit o amendă. Îi explic domnului cu pricina că nici pomeneală de aşa ceva, eu am circulat corect, nu am depăşit niciodată cei 110 km/h admişi, însă poliţistul îmi spune ”păi limita este de 90 km/h, singur recunoaşteţi că aţi greşit, aici e drum naţional în afara localităţii, nu e autostradă”. ”Păi şi cei 110 km/h, cu autostrada, unde sunt?”, îl întreb, căutând portofelul ca să-i plătesc amenda. ”Ei, încă nu avem autostradă aici, în Moldova”, mă lămuri amabil poliţistul. ”Păi, şi-atunci, de ce aţi făcut indicator cu limitarea de viteză pentru autostradă dacă nu există autostradă?”, l-am întrebat chinuindu-mă să nu mă pufnească râsul. Iar aici poliţistul meu trebuie să recunosc că a fost delicios: ”Ei, vedeţi, încă nu avem, dar poate vom avea cândva, cine mai ştie?”.

Cam aşa se întâmplă şi cu marea partea a politicienilor din ziua de azi din Republica Moldova: pentru mulţimea de probleme moştenite sau care apar zi de zi nu se căută o soluţie care să ajute la desţelenirea unui sistem împotmolit într-o inerţie teribilă, însă se depune un efort colosal pentru a găsi cea mai optimistă manieră de a promite că va fi mai bine. Ce-i drept, ulciorul acesta politic pro-european a mers de câteva ori la apă până acum, însă rămâne de văzut cât va mai ţine acest amestec de noroc şi optimism. 

Radu Popescu este consultant politic în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video