Ora de religie: cât de negru e dracul?

Eram tare fericit acum câţiva ani când am putut să renunţ la cheltuielile cu bona pentru fiica noastră, proaspătă elevă în clasa I: a acceptat ca de la terminarea orelor, 12-13, şi până la ora 16-17, când ajunge unul din noi acasă, să stea singură. Fireşte, au fost zile, deloc puţine la început, în care ne suna din 5 în 5 minute şi chiar mai des, când se speria de vreun păianjen, buburuză sau altceva şi uneori chiar trebuia să venim urgent acasă pentru cine ştie ce năzărire sau vreo mică zgârietură. În fine, cu toţi nervii consumaţi sau timpul irosit, tot ieşeam în câştig. Ba eram şi bucuroşi că, iote, fiica noastră se maturizează! Cu chiu cu vai, încet-încet, de la lună la lună fiica noastră s-a obişnuit din ce în ce mai bine să stea singură, adesea chiar şi când întârziam binişor la serviciu. Totul spre bucuria şi a ei, şi a noastră, care reuşeam astfel să scăpăm de o cheltuială ce ne-o permiteam din ce în ce mai greu, odată cu creşterea cheltuielor şi pentru ea.

Totul însă până într-o zi, era spre sfârşitul clasei I. Vine de la şcoală, aruncă ghiozdanul cât colo, se proţăpeşte în mijlocul holului, ridică mâna în sus cu arătătorul întins şi strigă pe un ton sentenţios: "Tati, începând din acest moment eu nu mai stau nici o secundă singură acasă. Ai înţeles? Ni-cio-da-tă! Nici o secundă!" "De ce, tati", o întreb speriat şi cu mâna la gură. "Doamna de religie ne-a spus azi că există draci peste tot în jurul nostru. Că noi nu-i vedem, dar ei există peste tot. Şi ne pot face rău oricând dacă nu suntem cuminţi. Gata, eu nu mai stau singură niciodată". "Marta, astea-s baliverne: cum să existe ceva ce nu vezi? Şi cum poate să-ţi facă rău ceva ce nu îl vezi?" "Doamna a zis că dracul poate să ne ia şi să ne chinuie. Poate chiar să ne pună la fiert într-un cazan…" Simţeam nevoia să bat pe cineva. Să bat bine de tot. Vă daţi seama că am vrut să mă duc chiar în acel moment la şcoală ca să fac un scandal monstru: la profesoară, la învăţător, la director, la mama directorului şi la toţi care-or mai fi ei. N-a lipsit mult chiar s-o fac, dar m-am gândit că-i voi face rău tot fiicei mele în final, şi de rezolvat tot nu voi rezolva nimic. Am experienţă de la grădiniţă, în situaţii similare.

Nu vă mai povestesc cât chin am avut câteva zile, noroc că urma weekendul, cât tact pedagogic am pus la bătaie şi câte argumente inventate am scos la atac pentru a aduce lucrurile pe linia de plutire. Într-un final le-am adus oarecum. Tot nu am reuşit însă să am o explicaţie cât de cât rezonabilă pentru cele spuse de profesoara de religie unor copii de 7-8 ani. Ce valoare educativă pot avea astfel de poveşti despre draci negri şi vicleni, cu coarne ascuţite şi coadă lungă şi bârligată, şi despre cazane fumegânde şi cu bulbuci leneşi, în care să te perpeleşti la foc mic. Au trecut câţiva ani de atunci şi tot n-am putut pricepe. M-am interesat mai discret, tot ca să nu-i fac rău copilului cumva: profesoara era cadru calificat, titular etc. Am vrut să fac cerere şi s-o retrag de la religie. Fără tam-tam, fără reproşuri, fără explicaţii. N-a vrut Marta: paradoxal după mine, orele îi plăceau. Deşi mie nu-mi plăcea deloc ce văd: ieşea surescitată de la ele, şi plină de întrebări fără răspuns, cu care mă bombarda pe mine apoi, întrebări ce mă blocau de fiecare dată. În plus, vorba cuiva: pare absurd să plimbi un copil de clasa I prin Rai şi prin Iad, când el nici Pământul nu-l cunoaşte.

Alt aspect. Nu demult, soţia, cu mustrări de conştiinţă că n-a mai trecut pe la biserică în ultima vreme, s-a dus într-un Post al Paştelui să se spovedească. La Mitropolie, nu altundeva. N-o mai făcuse din copilărie, şi (mă gândeam eu, păcătosul) şi-o fi zis că recuperează dacă merge acum "direct sus". Călugărul la care ajuns, recomandat de cineva foarte credincios, a speriat-o de-a binelea: nu te mai uita la televizor, nu internet, nu filme, nu celular… toate sunt Dracul! Asta la un lăcaş ortodox în centrul oraşului, nu în vreo chilie din vârful muntelui. Sfinţiile voastre, poate încă nu aţi aflat: trăim în anul 2015, nu în anul 1015!

Trei la mână: nu sunt omul care merg prea des la biserică, dar nici cel care intră aici foarte rar sau deloc. Aşa se face că am fost zilele trecute la o renumită mănăstire din zona Iaşului, la slujbă. Acolo m-a prins vremea şi am zis să nu ratez. Am stat mai bine de o oră în genunchi, pe o podea tare, de piatră cred, descălţat de bocanci, care au trebuit lăsaţi la uşă că era noroi afară, cu picioarele îngheţate căci nu eram pregătit cu ciorapi groşi. Nu a fost deloc plăcut. Ba chiar e un chin, să recunoaştem. Sunt rezistent însă, nu mă plâng. Dar nici nu m-am mirat să văd că sala era plină doar de persoane în vârstă. Chiar foarte în vârstă. Câţi tineri sunt dispuşi să facă această penitenţă în fiecare duminică?

Nu vreau să discut însă regulile liturgice. Nu mă pricep, în mare nici nu le înţeleg, nu-mi bat capul cu ele: aşa sunt, le accept în tăcere atunci când calc pragul bisericii. Nu mă pot opri însă să nu fac, cu amărăciune, o constatare generală: cred că biserica ortodoxă suferă de ani buni de o gravă lipsă de reformă, una de adaptare cât de cât la societatea modernă în care trăim, de adecvare la viaţa de zi cu zi a celor cărora i se adresează în fond, fie ei bătrâni, dar mai ales tineri.

Dezbaterea despre religia în şcoli din aceste zile nu mi se pare, în acest context, decât o făţărnicie a prelaţilor ortodocşi. Care se fac că nu văd adevăratele cauze pentru care biserica se îndepărtează de comunitate, şi cred că pot, prin obligativitatea sau impunerea acelor ore la şcoală, să aducă comunitate cu forţa la ea.