Otto

Stockholmul e un oraş apăsător, care-ţi tulbură simţurile. Nopţile prelungite, luna aruncată sus pe cer, stâncile şi întinderea nesfârşită a apei, ca şi dorul de acasă te împing uneori la gânduri negre. Mărturisesc că am ajuns deseori, aproape fără motiv, în pragul sinuciderii. Când trec prin astfel de stări, simt nevoia să ies din casă în toiul nopţii şi să mă plimb pe malul Golfului Riddarfjarden.

Mulţimea de cafenele luminate, amenajate pe bordul yachturilor creează impresia de intimitate. De obicei, aleg o masă mai retrasă şi stau în faţa unui grog până dimineaţă.

Într-una din aceste escapade am făcut cunoştinţă cu Igmar Welmar. L-am întâlnit pe chei, la revărsatul zorilor. M-a impresionat statura lui înaltă, părul alb, faţa uscăţivă, brăzdată de un păienjeniş de riduri ascuţite, pelerina lungă şi pălăria desprinsă parcă din alte vremuri. Se plimba la pas milităresc pe chei, însoţit de un dog german scheletic, cu părul ros de molii, care îl urma ridicându-şi solemn labele, de parcă ar fi participat la o paradă. Întreaga sa făptură îţi inspira deopotrivă teamă şi admiraţie.

Curiozitatea, dar şi starea confuză în care mă aflam după o noapte petrecută pe chei, m-a îndemnat să merg în urma lui, studiindu-i gesturile. Mişcarea aceasta am făcut-o cumva într-un mod inconştient. Îl urmăream fără să-mi dau seama de ce fac acest lucru. Ceva mă atrăgea spre el.

Bătrânul ajunsese la parapet şi atunci am avut senzaţia (repet, mă aflam într-o stare depresivă şi aveam, probabil, tendinţa să transfer sentimentele mele asupra altuia, empatizam, de fapt, ca să zic aşa, cu mine) că se va arunca în gol, aşa că m-am repezit să-l prind. Auzindu-mi paşii precipitaţi bocănind pe caldarâmul umed, bătrânul se întoarse brusc şi îşi desfăcu braţe în lături. Executând o mişcare de rotaţie, de parcă ar fi fost compus din scripeţi şi din pârghii, dogul ce-l însoţea scoase un lătrat lugubru. Pe moment, m-au cuprins fiorii. Cu fruntea numai riduri şi părul alb trepidând în vânt, bătrânul făcu un pas spre mine, clătindu-se uşor pe picioarele sale lungi ca nişte catalige. L-am privit cu atenţie. Părea mult mai bătrân decât mi-am putut imagina urmărindu-i silueta. Pielea feţei lui era ca un palimpsest mâncat de cariile vremii. Sau mai degrabă ca o monedă veche de argint, căzută într-un pahar de brandy. Aerul nobil pe care-l degaja chipul său mă făcea să bănuiesc că în spatele păinjenişului de riduri ce-i brăzdau fruntea şi obrajii se ascund multe taine. Ce n-aş fi dat să descifrez măcar o parte din manuscrisul vieţii sale ce trecuse mult dincolo de zenit, fiind pe cale să apună. Viaţa omului e ca un pom ce înverzeşte şi se scutură de frunze şi de fructe atunci când vine vremea. Aveam în faţa mea un arbore bătrân, pe ramurile căruia mai fluturau câteva frunze veştede. Eu căutam să văd însă şi fructele. Ele căzuseră de mult pe pământ şi putreziseră. Aroma lor îmbălsăma aerul. Poate că ar fi trebuit să răscolesc în stratul de frunziş imaginar risipit în jurul lui ca să descopăr vreun fruct pe care putreziciunea nu-l afectase întrutotul. Poate aveam norocul să dau peste unul pe care intemperiile îl conservaseră, stafidindu-l şi aducându-l în stadiul de relicvă. Vorbesc, desigur, de amintiri şi sentimente. Memoria lui selectivă, vorbesc de bătrân, asemenea unui cufăr vechi adăpostea înăuntrul său tot felul de întâmplări şi fapte acoperite de un strat gros de praf. Totul trebuia cercetat cu delicateţe, uzând de semiîntuneric, având grijă ca ţesăturile roase de molii să nu se destrame la lumină. Amintirile sale trebuie să fi fost asemenea unor haine vechi mirosind a mosc şi smirnă. Cel puţin aşa îmi închipuiam eu că sunt. Prin urmare, mi-am propus să fiu prudent, ca să nu răscolesc, iscodindu-l, înlăuntrul său ceva extrem de dureros. Sau să stârnesc cine ştie ce orgolii sau vanităţi cufundate în uitare…

Oamenii în vârstă sunt neaşteptaţi. Uneori, străduindu-te să le fii pe plac, constaţi că te privesc cu suspiciune. Pentru a nu le irita auzul, trebuie să imiţi vorbirea în şoaptă, chiar atunci când eşti nevoit să le ţipi la ureche, pentru a nu ştiu câta oară, aceeaşi frază, din care ei nu percep decât anumite cuvinte disparate. De asemenea, trebuie să ştii să le zâmbeşti la timp, după cum, tot la timp, trebuie să ştii să-ţi ascunzi zâmbetul, luând o mină gravă, tocmai ca să nu stârneşti cumva bănuiala că îţi baţi joc de ei. În meseria mea, m-am lovit de fel de fel de cazuri, unele mai ciudate decât altele…

Cu ani în urmă, am avut în grijă un bătrân ce se ataşase atât de mult de mine, încât, de multe ori, trezindu-se la miezul nopţii, bătea cu bastonul în perete, cerând cu insistenţă să fiu adus la căpătâiul lui. Când fiul său, un avocat, se punea în mişcare şi soseam în camera ce-i servea de dormitor, bătrânul se ridica în capul oaselor, aruncând cu tot ce apuca în mine.

„Cine-i străinul ăsta pe care încercaţi să mi-l tot vârâţi pe gât?! Controlaţi-i buzunarele!”

Otto, aşa se numea bătrânul, trecea de la o stare la alta, devenind când avar, când foarte darnic. Îşi strânsese argintăria într-un cearşaf şi dormea săptămâni întregi cu ea la căpătâi. Apoi începea s-o împartă în dreapta şi în stânga. Îmi dăruia în fiecare seară câte un lucru de preţ. După un timp îmi cerea să-i restitui totul îndărăt. Se plângea, deseori, că nu are bani şi ne ruga să-i amanetăm lucrurile. Atunci mergeam la anticar. Îi plăcea să se tocmească îndelung. Lăsa din preţ, apoi plusa din nou. Făcusem o înţelegere cu negustorii, care primeau marfa şi o expuneau în vitrină, unde zăcea uitată săptămâni întregi. Dacă apărea vreun amator dornic să achiziţioneze vreo antichitate, vânzătorul spunea că obiectul fusese reţinut. Fiul bătrânului, pe care-l aveam în grijă şi care se numea tot Otto, îi cunoştea toate maniile, era întotdeauna pregătit să apuce, cum se spune, hăţurile în mână, astfel că, atunci când îl anunţam că tatăl lui e pe cale să intre iar în criză, făcea un rond pe la anticariatele şi casele de amanet, luând toate măsurile de precauţie. Contra unui mărunt comision, plătit din timp, el îşi lua dreptul de a răscumpăra toate lucrurile îndărăt. Când ajungea la fundul sacului şi  nu mai avea ce vinde, bătrânul intra în panică. Stătea în pat şi îşi număra banii, apoi îi ascundea într-un ungher, plângându-se că a fost furat.

Când îi găseam pachetele de bani, şi asta se întâmpla destul de des, Otto începea să ţipe, jucând, în cămeşoiul lui de noapte lung pân’ la călcâie, ţonţoroiul pe pat. Refuza să pună mâna pe bancnote, făcând spume la gură şi urlând că sunt infestate de holeră. Înşiram mai întâi bancnotele pe o sfoară, prizându-le cu câte un cârlig de rufe, după care le dezinfectam cu spirt şi le puneam la uscat. Otto se liniştea pe moment, apoi din nou era apucat de pandalii. De data asta invoca faptul că bancnotele fuseseră falsificate. Cineva îi subtilizase banii în timp ce dormea şi pusese la loc bani falşi. Trebuia să aducem un expert. Nu aveam încotro. Bătrânul făcea spume la gură şi se tăvălea pe jos, ca un copil. „Vreau banii mei, vreau bănişorii mei… Cine mi i-a subtilizat, nemernicilor, să nu aveţi odihnă în mormânt!” Făcea plângeri la poliţie, spunând că fusese jefuit. Otto nu se lăsa până când poliţia nu descindea la faţa locului şi făcea cercetări. Bătrânul insista ca tot personalul casei să fie luat în obiectiv. El însuşi participa la anchetă şi asista la interogatoriile ce se desfăşurau atât în casă, cât şi la secţia de poliţie. Întotdeauna, deveneam suspectul principal. Împins ca de un resort, bătrânul se ridica din scaunul lui de invalid, arătând cu degetul în direcţia mea: „Puneţi-l în cătuşe. El e hoţul! Avem de-a face cu un caz de cleptomanie clasic…” Cu părul alb ca neaua, plutind în jurul capului, Otto semăna cu un dirijor surprins de fulgerul inspiraţiei într-un moment în care atât orchestra, cât şi sala se aflau în acalmie. Bătrânul comitea toate aceste propoziţii pe un ton cântat, lungind silabele, ca şi cum ar fi interpretat o arie dintr-o operă celebră. Cum să-ţi spun, rămâneam înmărmuriţi şi eu, şi gazdele, şi poliţaii. Otto ne privea de sus, înţepenit într-o poziţie nefirească. Apoi se dezlănţuia: "Cum, răcnea el pe acelaşi ton cântat, încă nu l-aţi arestat!?" Şi atunci când comisarii, participând la mascaradă, îmi puneau cătuşele la mâini, înălţându-şi cu semeţie bărbia spre tavan, bătrânul îi oprea: "Să nu comitem, totuşi, o greşeală", intona el, repetând: "O greşeală, o greşeală, o greşealăăăă…", adăugând pe un ton neaşteptat de împăciuitor: "Cleptomania e boală nobilă, ce se învecinează cu arta. Unii fură doar de dragul de-a fura… Cine oare îşi va permitea luxul de-a aresta un artist pe care destinul îl împinge din când în când spre nebunie?! Un Mozart sau un Paganini aveau şi ei, din câte ştiu, manii". 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist