Paradoxele justiţiei (I)

Tribulaţiile justiţiei din ultima perioadă, încheiate provizoriu cu un elegant număr de patinaj artistic (pe "briciul lui Ockham") executat impecabil de ministrul Justiţiei ar trebui, totuşi, să ne cam pună pe gânduri. Nu pentru a lua neapărat partea vreuneia dintre taberele politice aflate în dispută, ci pentru că justiţia reprezintă cheia de boltă a unei societăţi sănătoase, democratice, civilizate (nu întâmplător, Mecanismul de Control şi Verificare al Uniunii Europene este un instrument de atenţionare şi corijare a derapajelor la care în mod natural sunt predispuse partidele învingătoare în alegeri, în democraţiile mai slabe de înger şi cu sistemul imunitar pernicios).

Chiar fără a intra în polemica legată de detalii şi de cazuistică ce face deliciul dezbaterilor din presă, în general superficiale şi partizane, merită totuşi reflectat la câteva teme pe care actualul scandal, în toate articulaţiile lui politice, juridice, practice şi morale, le-a pus în evidenţă. Eu am urmărit cu interes o polemică mult mai fină decât aceea generată de mass-media, în general tezistă şi superficială chiar şi atunci când miza era corectă, care s-a purtat cu floretele minţii, departe de ochiul însetat de scandal al vulgului, între doi mari profesori ai celei mai vechi Facultăţi de Drept din Principate, cea de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Dacă fostul decan şi actualul rector al universităţii, rigurosul profesor Tudorel Toader – vremelnic în postura ingrată de ministru al Justiţiei – a făcut o pledoarie barocă, arborescentă şi articulată pentru respectarea literei legii, cu utilizarea unei bogate cazuistici constituţionale şi cu o experienţă directă de interpretare, ca fost membru al Curţii Constituţionale, distinsul şi rafinatul filozof şi teoretician al dreptului european (inexorabil legat de filosofia elină şi de dreptul roman), profesorul Valerius M. Ciucă, fost judecător la Curtea Europeană de la Strasbourg, i-a răspuns, oblic, subţire, pe Facebook, cu o analiză a temeiurilor profunde ale dreptului, cele care construiesc spiritul şi legitimitatea legii şi implicit a judecăţii, care nu pot fi altele decât principiile morale. Acest duel între spirite înalte mi-a prilejuit un moment de reflecţie privitor la câteva paradoxe cu care se confruntă justiţia românească din perioada postcomunistă pe care s-ar cuveni să le analizăm fie doar şi pentru faptul că efectul lor asupra stabilităţii democratice şi a propagării valorilor civilizaţiei europene nu e chiar de neglijat.

Doxa, o ştim din şcoală, este, încă de la Platon, cunoaşterea comună, a omului obişnuit. Este o părere (ca să respectăm imaginea celebră a peşterii platoniciene în care sclavii stau în lanţuri şi a căror cunoaştere elementară despre lume e alcătuiră doar de umbrele "părelnice" pe care la proiectează pe pereţi focul) şi, atunci când se constituie în argumentaţie, ea dă consistenţă întregului efort de a explica funcţionarea lumii, pe înţelesul tuturor. "Para"doxa e, desigur, o argumentaţie care alterează cunoaşterea situându-se alături sau dincolo de ea (pe un plan mult mai subtil, care nu-şi are locul aici, patristica ortodoxă vede în doxa din numele ei "gloria lui Dumnezeu" şi, deci o cu totul altă cale de cunoaştere). Este, pe scurt, un tip de argumentaţie alterată în premisele ei sau utilizată sofistic care trebuie deconstruită migălos şi cu instrumentar intelectual adecvat. În plan juridic, sunt premise false sau viciate pe care se bazează legile şi activitatea judecătorească.

Prima paradoxă a justiţie româneşti ce merită chestionată este, desigur, chestiunea imunităţii. Constituţia e clară, chiar redundantă: "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" (art. 16 al.1) cu corolarul "nimeni nu este mai presus de lege" (ar.16 al.2). Cu toate acestea, practica judiciară ne arată că există excepţii de la litera clară a Constituţiei, excepţii neluate în seamă de Curtea Constituţională care ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu. Prima excepţie, comună majorităţii statelor moderne, este imunitatea conducătorului statului pentru deciziile de interes naţional, aşa numitele "raisons d’État". În cazul nostru, preşedintele este singur om politic cu legitimitate deplină, fiind ales direct de poporul suveran. Cât de corecte sunt deciziile care implică raţiuni de stat şi cum putem controla dacă preşedintele face sau nu abuz în această chestiune e o problemă aproape insolubilă şi exercitarea acestui drept de către preşedinte presupune o poliţă în alb acordată de cetăţeni cu speranţa că, vorba profesorului Ciucă, temeiurile morale vor fundamenta decizia politică urmărindu-se binele public şi nu agende personale. Ca speţă, nu avem în practica postdecembristă decât cazul obscur al afacerii "răpirii jurnaliştilor în Irak" unde rolul jucat de preşedinte va rămâne neclar până când un alt preşedinte nu va decide, conform legii, desecretizarea documentelor legate de acel scandal. (Celor care îmi vor aminti de "asasinarea lui Ioan Petru Culianu" le voi spune că, cel puţin până acum, implicarea autorităţilor româneşti, deşi foarte plauzibilă, nu a putut fi dovedită nicicum.) Oricum, imunitatea preşedintelui pe perioada mandatului e clară şi, cred eu, justificată, ceea ce nu-l scuteşte pe acesta de rigorile legii după încheierea mandatului pentru fapte care pot fi dovedite de instituţiile abilitate ale statului şi care îl pot aduce, ca pe orice alt cetăţean, în faţa instanţei de judecată. (Continuarea, în ediţia Ziarului de Iaşi din 12 aprilie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video