Periferii globale

Însuşi noul nostru preşedinte a fost numit de către unii (vezi Iulian Fota, în ”Foreign Policy”, nov.-dec. 2014) ”preşedinte de război”, anticipându-se o escaladare a conflictului în timpul mandatului său. În ultimii 25 de ani, România a fost ferită de astfel de probleme, având o poziţie şi o poziţionare geostrategică foarte bune, exceptând poate războiul din Iugoslavia. Arhitectura internaţională şi mersul globalizării ne-au fost relativ favorabile. Cu toate acestea, evenimentele de la Răsărit ne-au luat, din nou, pe nepregătite.

Preşedintele Iohannis are nevoie de o viziune, de o strategie, cu mai multe scenarii posibile, de planuri de acţiune şi de multă voinţă politică. Acordul pentru alocarea anuală a 2% din PIB capitolului ”Apărare naşională” nu este suficient. Cine cunoaşte situaţia din armată ştie că suntem la fel de pregătiţi, păstrând proporţiile, ca înaintea Primului Război Mondial. Plus că s-a schimbat tipul de război, zis hibrid, adică total. Este adevărat că suntem în NATO, dar eu cred că prezenţa americanilor cu arme şi trupe (puţine de altfel) pe teritoriul nostru este mai mult un element de vulnerabilizare, de expunere, decât de garantare a securităţii. Apoi, în caz de pericol efectiv, sincer nu-l văd pe soldatul fancez, italian, turc, austriac etc. venind în graba mare să ne apere frontierele. ”Every nation for itself”, vorba analistului american Ian Bremer.

Sentimentul meu este că Europa se sinucide. Oricum, ordinea şi securitatea europeană a fost deja aruncată în aer. Rusia militarizează spaţii largi, inclusiv Marea Neagră, unde a instalat deja echipamente anti-acces şi se pregăteşte să instituie şi o zonă de interdicţie aeriană, devenind astfel o mare rusească, în baza unei ideologii pravoslavnice, iredentiste şi revizioniste. Peisajul securităţii regionale şi internaţionale s-a schimbat, nici nu mai putem gândi în termenii unei lumi binare, ci ai uneia multipolare, aflată permanent într-o competiţie acerbă, o nouă realitate a puterii chiar în aceste ”periferii globale”. China şi Rusia, de pildă, au investit mult în ultimele două decenii în portofolii tehnologice anti-acces şi de interdicţie sau excludere regională, care afectează capacitatea SUA de putere expediţionară globală şi asta o recunosc chiar foşti înalţi oficiali ai Pentagonului şi nu numai.

Au proliferat reţelele dense de sisteme anti-navă, anti-aeriene şi anti-satelit, plus bombardiere cu rază lungă de acţiune, submarine şi mijloace de război electronic, ceea ce face proiecţia puterii americane foarte dificilă, chiar în condiţiile creării unor forţe de super-reacţie rapidă. De pildă, Sevastopolul a devenit deja centrul gravitaţional al unui astfel de sistem de interdicţie regională. O agresiune poate să nu intre sub incidenţa art. 5, poate fi de natură subconvenţională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, la frontiera dintre civil şi militar. În Marea Neagră au sosit 6 noi submarine, bombardiere cu rază lungă de acţiune, capabilităţi anti-navă, sisteme de rachete cu rază lungă de acţiune, inclusiv celebrele sol-sol Iskander, platforme etc. La fel au procedat chinezii în Marea Chinei de Sud şi Est.

G. Soros a cerut Europei să se înarmeze, altfel cum vrea să salveze Ucraina? Un alt personaj celebru, Henry Kissinger ţine partea Moscovei într-un interviu publicat în ”Der Spiegel”, recunoscând că în Occident nimeni nu vrea să lupte pentru estul Ucrainei şi că niciodată nu se va vota în unanimitate aderarea Uckrainei la NATO. La fel, Naom Chomsky, sau John Meyersheimer. Acesta din urmă este un reputat profesor la Universitatea din Chicago şi a publicat un articol foarte critic la adresa politicii ţării sale în ”Foreign Affairs” din sept.-oct. 2014 şi mai multe cărţi, dintre care la noi s-a tradus Tragedia politicii de forţă, în 2003. El susţine că principalul responsabil pentru criza din Ucraina este Washingtonul, apoi vin la rând aliaţii săi europeni. ”Reacţia Moscovei nu este determinată de imperialismul putinian, ci de cerinţe geostrategice normale pentru orice mare putere; Rusia nu poate accepta instalarea unui focar militar inamic la graniţele sale, aşa cum nu ar accepta nici SUA un asemenea focar”, scrie profesorul în articolul amintit.

Orice putere încearcă să-şi protejeze vecinătatea. La fel ar face şi americanii, dacă China şi-ar deschide baze militare în Mexic. Aceeaşi opinie o are şi un alt mare teoretician în domeniul relaţiilor internaţionale şi specialist în probleme ruseşti, George Kennan, inspiratorul politicii de ”îngrădire” a fostului URSS. Meirsheimer propune neutralitate în Ucraina şi Georgia. Nici generalii americani nu vorbesc aceeaşi limbă. Iar o alianţă Rusia-China, cu prima vector militar şi a doua – vector economic ar fi gravă. Sancţiunile economice nu sunt suficiente, deşi au efecte, vedeţi preţul petrolului, dar pe termen mediu pot fi surmontate. Apoi, la câte datorii are America…

Revenind, întrebarea este ce facem noi? Toate vecinătăţile sunt problematice, chiar ostile. Nici Marea Neagră nu ne mai este chiar prieten, ca pe vremea lui Gh. Brătianu. Economie nu prea avem, poate ceva energie; depindem de alţii, iar politica… Rata sărăciei (40%) a egalat rata îndatorării externe, iar tendinţele sunt de creştere pentru amândouă. Aşi ţvăzut ce s-a întâmplat cu francul elveţian. Undeva, în curând, incapacitatea de plată pândeşte România. Şi noi vrem să intrăm în zona Euro. O altă monedă cu probleme greu surmontabile. Munţi nu mai avem să ne retragem… Inevitabil, trebuie să ne pregătim pentru o lume multipolară. Noi am ales un pol cu pretenţii de globalitate. Dar mai sunt şi alţii…

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi