Piciorul metric

Stând proţăpit în faţa doamnei Wanda, îmi desfăşuram în minte scenarii diabolice ca s-o pun la punct o dată pentru totdeauna, ca să nu mă mai ia peste picior. Învăţasem multe tertipuri de la teatru. Puteam chiar interpreta destule roluri pe care le urmărisem din cuşca mea de sufleur căscată sub podea. Dacă voiam să bulversez omul, nu trebuia să depun cine ştie ce efort. În minte îmi veneau nenumărate replici, se amestecau ca bucăţelele de fructe într-un blender. Le combinam într-o anumită gamă, în funcţie de impulsul pe moment. N-aş putea spune că nu eram inspirat. Puteam imita nu numai voci celebre, dar imitam şi gesturile unor actori trecuţi de mult dincolo de Styx, văzuţi pe scenă sau la televizor. Doamna Wanda mă privea de sus în jos. Credea, pesemne, că asta o să mă scoată din ţâţâni! Nu ştia, sărmana, că eu o priveam invers. De jos în sus. De mult mă obişnuisem cu o astfel de perspectivă. Ghemuit în cuşca mea de sufleur observam cu atenţie cum se mişcă omul. Îi vedeam mai întâi călcâiele, care uneori, ce-i drept, luau proporţii colosale, şi, în funcţie de mişcarea lor, puteam să-mi dau seama când actorul o va lua pe arătură, uitând, din pricina stresului, replica şi improvizând pe loc ceva fără cap şi fără coadă, cum se întâmpla de atâtea ori. Îl lăsam un timp în plata Domnului şi abia când îl vedeam că se pierde de tot cu firea îi suflam fraza salvatoare. Vedeam atunci cum călcâiele încep să trepideze şi actorul îşi intra din nou în rolul său.

Odată stând ghemuit în cuşca mea, am auzit rostindu-se următoare frază: ”Fiecare actor e ca un prinţ sau ca un rege”, şi m-am gândit în sine-mi: ”De ce nu şi cerşetor, odată ce actorul stă cu mâna întinsă înspre sală aşteptând ca publicul să-l aplaude la fiecare sfârşit de monolog?!” Am zis monolog, fiindcă, în teatru, ceea ce numim noi dialog nu există. Fiecare personaj vorbeşte cu sine însuşi. În sensul că în el există şi celălalt. Actorul trăieşte în lumea aplauzelor fără să deosebească adevărul de minciună. Sufleurul nu are nevoie de aplauze. Pentru el totuna-i dacă sala fierbe sau e mută. El e mai presus de ea. Aplauzele şi huiduielile publicului el le depozitează în sipetul său secret şi, noaptea, stând întins în pat, înainte de-a adormi, le întoarce pe o parte şi pe alta, adunându-le în grămezi şi grămăjoare alături de replicile pe care le-a auzit, pe cele sincere de-o parte, pe cele calpe de altă parte, pentru ca apoi, înainte de culcare, să le arunce pe toate la coşul de gunoi. După un timp, ele însă ies de acolo şi se strecoară, mişcând uşor din coadă, din nou în sipet. Nici nu vă închipuiţi cât de greu e să scapi de tot reziduul ăsta ce ţi se depune în memorie încă de la debutul repetiţiilor, când actorii încă nu-şi cunosc rolul şi se ceartă între ei şi până la ieşirea spectacolului din uz! Peste tot se joacă Shakespeare. Nu ştiu de unde a apărut această modă. Dar aproape fiecare teatru are în repertoriul său o piesă de Shakespeare. Pe mine faptul ăsta mă exasperează. Am ajuns să cunosc tot Shakespeare pe de rost. Cum să scap de replicile sale? Până şi somnul mi-e bruiat de tot felul de personaje şi scene din Shakespeare! Pe unde mă întorc, dau de Shakespeare. M-am săturat până peste cap de el! Şi apoi cum să vă spun: cu toate că-l respect pe bătrânul Will, totuşi unele din replicile sale îmi par cam siropoase. De ani de zile încerc să scap de o parte din replicile sale şi nu reuşesc… Şi acum mi se iţesc în minte nişte versuri din Romeo şi Julieta, ce scârţie precum arcurile unui pat supus noaptea la chinuri grele. Cu ce chestii răsuflate mai umblă şi Shakespeare ăsta! Ce să spun: vin zorile şi Julieta-i soare! Eu zic că mai potrivită ar fi fost să fie lună! Oricum, pe Julieta nu mi-o închipui decât ca pe o lună! Mă întreb, totuşi, de ce bătrânul Will umblă cu prostii?! Nu poţi s-o compari pe Julieta cu un soare şi apoi s-o bagi în criptă. Acolo e locul lunii, care, după cum se ştie din vechime, guvernează lumea celor duşi. Scena balconului nu consună cu scena sinuciderii îndrăgostiţilor… În fine, de fiecare dată când îmi vine în minte dialogul lui Romeo încep să mă enervez. Şi cum să nu te enervezi, atunci când bătrânul Will o ia pe arătură, spunând că doi dintre cei mai mândri aştri de pe cer vin să roage ochii Julietei, auzi ce vorbă!, să lumineze, în locul lor, sferele cereşti?! Căci, vai, vezi, doamne, aceşti doi mândri aştri sunt umiliţi de strălucirea sorilor ce ard în ochii Julietei, care, ce să spun, dacă ar ajunge pe cer, ar preface noaptea-n zori de zi, astfel că păsările şi-ar începe cântecul şi nu l-ar mai sfârşi?! În fine, ce mai baliverne! Recuzita întreagă a antichităţii zace în dialogul lui Romeo. Noroc că îl mai salvează, pe aici pe colo, Julieta, căci altfel, zău, cântecul său ar suna ca o manea!

Stând proţăpit în faţa doamnei Wanda, am vrut să rostesc dialogul lui Romeo, dar m-am oprit la timp. Nu sosise încă momentul potrivit să dau cu tifla! Sunt sigur că doamna Wanda avea o vagă idee despre ce înseamnă slăbiciunile lui Shakespeare. N-avea rost să-mi răcesc gura de pomană! Nu m-am putut însă abţine şi, bâţâind uşor piciorul stâng lângă tejghea, am început: ”Romeo! De ce eşti tu Romeo?… Uită-ţi tatăl!/ Tăgăduieşte-ţi numele ori, dacă/ nu vrei – o, jură-mi că vei fi al meu…” Subţiindu-şi buzele, doamna Wanda mă privi de sus în  jos. Eu însă am continuat pe-un ton imperturbabil: „Vrăjmaş/ mi-e numele tău numai!/ Tu rămâi/ acelaşi chiar dacă n-ai fi Montague!/ Ce-i Montague?”

„Ce-i Montague?” repetă aproape automat femeia postată după tejghea, încruntându-şi faţa tâmpă:

„Ce-i Montanguie, am zis, de data asta cu un glas subţire, ce nu se potrivea defel cu înfăţişarea mea. „Nu-i mână, nu-i picior,/ Nu-i faţă, nici o altă parte a binecuvântatului tău trup.”

Pasajul acesta îmi plăcea, şi l-am rostit cu o voce unduioasă, cristalină. Doamna Wanda a tresărit. Ochii săi m-au privit, pe moment, cu duioşie. Apoi chipul ei s-a înnegurat din nou. Doamnei Wanda nu i-a venit, probabil, pe moment să creadă că arătarea din faţa ei, adică eu, posedam o voce atât de plăcută. A aruncat o privire pe sub tejghea, să vadă dacă nu cumva nu s-a oploşit acolo diavolul în chip de bărbat sau de femeie, încercând să-şi bată joc de ea. Sesizând că nu-i nimeni, a scuipat uşor în sâni, ca şi cum ar fi vrut să scape de duhurile rele ascunse în prăvălia ei (ştiam că e superstiţioasă!), după care şi-a văzut de treburile ei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am auzit-o, totuşi, murmurând, aşa ca pentru ea, câteva fraze sibilinice, al căror înţeles, ce-i drept, l-am desluşit mult mai târziu.

Aveam de gând să mai rostesc încă o replică, dar m-am abţinut la timp. Repet, nu e uşor de loc să scapi de dialogurile ce s-au imprimat în mintea ta, de-a lungul întregii cariere de sufleur! Desigur, m-am abţinut să vorbesc cu voce tare. M-am mulţumit să fac câteva remarci în sinea mea pe marginea spuselor bătrânului Shakespeare. „Păi, bine, stimabile, mi-am zis, mata compari, la modul perfid, desigur, un nume c-un picior sau cu o faţă!? Hai s-o luăm acuma logic. Păi, dacă numele ar fi aidoma unui picior de vacă, să zicem, ce s-ar întâmpla? Cine ar vrea să aibă pe cap un astfel de nume? Sau dacă ar fi aidoma unui câine ce ar da din coadă urinându-se pe gard?! Comparaţia cu câinele mi-a plăcut. Am repetat-o-n şoaptă de câteva ori, izbucnind de fiecare dată în râs. ”Păi, numele, mi-am spus, e chiar aidoma unui câine, care urmează omul până-n mormânt. Ba chiar îl însoţeşte mult şi după. Când trupul tău deja a putrezit, numele continuă încă mult timp să bântuie prin lume. Da, aşa e numele, mi-am zis, pufnind iarăşi în râs. Îmi închipuiam câinele alergând nebun noaptea pe străzi, oprindu-se din loc în loc, pentru a amuşina aerul din jur încărcat de tot felul de miasme. Pe străzi nici ţipenie de om. Doar câinele şi umbra lui, lungindu-se sub luna plină. Priveliştea nu era prea plăcută." Pătruns de această viziune, ba începeam să tremur din încheieturi, aşteptând să aud urlete de rău augur, ba izbucneam în hohote isterice de râs. Da, mi-am spus, acesta e chiar numele meu: un câine răvăşit de frig. Dar nu cumva, mi-am zis, am luat-o pe-o pantă greşită şi nu e vorba acolo nici de picior de om, de vacă sau de câine?! Poate că bătrânul Will a fost mult mai subtil şi nu s-a referit nici la picior de om, nici de altă jivină, ci a vrut să facă o trimitere la piciorul metric?! Ei, vedeţi subtilitate! Bătrânu-i genial, ce mai tura-vura! Degeaba-i caut nod în papură. Mai bine mi-aş vedea de treaba mea! O, Shakespeare, Shakespeare, mi-ai umplut mintea cu tot felul de Cleopatre şi Cezari! Nu e de mirare că eu însumi mă cred când Hamlet, când Othello. Şi chiar pe doamna Wanda tind s-o iau drept Desdemona…

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist