Piese de puzzle

Cum se uită ruşii la basarabeni şi români, viziune mai nouă. N-am citit, pardon, nimic din „surpriza mare a literaturii contemporane ruse”, cum îl numeşte, pe blogul său, Alexandru Vakulovski. Tipul – pe numele său Vladimir Lorcenkov – are vreo 32 de ani şi provine, pe linie maternă, din serbi rusificaţi (din Novaia Serbia, Ucraina) şi români bucovineni. Tatăl său e un rus din fosta gubernie Moghiliov, acum Belarus. Fiul se consideră rus şi îşi revendică drept limbă maternă, evident, rusa. E, se pare, dintre obsedaţii de forţă, genul de macho atent la propria musculatură: ras pe cap, cu un barbişon gen Dzerjinski („primul conducător al poliţiei poilitice bolşevice”, cum scrie pe Wikipedia…), merge la sală, în 1992 devenea campionul Moldovei la înot şi, cum altfel, „am o atitudine respectuoasă faţă de toate băuturile spirtoase”…

Îmi scot amănuntele astea dintr-un interviu pe care i-l ia Vasile Ernu, în numărul pe iulie-august al revistei Moldova (un magazin editat sub auspiciile Ministerului Culturii). M-a cam nedumerit că e în rusă (n-am întâlnit practica asta la ruşi, măcar din drag de paritate), dar partea bună pentru cine e în chestie, adică ştie ruseşte, e că avem ideile nefalsificate prin traducere. Ideile şi, implicit, personajul.

Să spun cum mi se impune: un teribilist egofil până peste poate, cu judecăţi cam megalomanice, dar nelipsite de interes, putând, vreau să spun, deveni, eventual, obiectul unei dezbateri. Pentru că tipul ambiţionează nişte note în ordine etnopsihologică şi mănuşa aruncată în sensul ăsta e de ridicat măcar când şi când. Să-l vedem mai întâi pe emitent. Mă servesc, repet, cu destule riscuri, probabil, de un simplu interviu şi nu am cum să pun afirmaţiile de aici în siajul cărţilor, poate foarte bune: din perspectiva operei, dacă e operă, nu manufactură în tradiţia frondei superficiale, se reconfigurează şi gogomăniile ulterioare (care pot căpăta chiar un anume farmec, de ce nu?). Primă mostră: s-ar deosebi flagrant de concetăţeni, pentru că nu are mentalitate de basarabean. Căpătând la Moscova notorietate în calitate de scriitor rus din Moldova, susţine că „eu am introdus Moldova în harta literară a lumii”. Dar să dau un citat mai relevant: „Dacă acum 20 de ani, vorbind despre literatură, oamenii exclamau: «A, Moldova? Da, bineînţeles, Creangă, ceva în genul ăsta», atunci astăzi în discuţiile despre literatură Moldova şi Lorcenkov sunt sinonime. Asta nu e rău şi nici bine, e un adevăr. De altfel, doar pentru asta în Basarabia ar trebui să mi se înalţe un monument undeva în preajma Ministerului Culturii”. O batere pe umăr şi Rusiei care, deşi e o Atlantidă dispărută, distrusă, „până în prezent dă puteri unor relicte rare precum sunt eu”: „Este de necrezut, Rusia şi civilizaţia rusă nu mai există deja de o sută de ani, dar ruşi talentaţi (să zicem, ca mine) oricum continuă să apară”.

Tema aculturaţiei e mai interesantă, cu toate reflexele autarhice, inevitabile într-un asemenea caz. E tema ruşilor care s-au pomenit dincolo de marginile fostului imperiu şi care trebuie cumva să supravieţuiască. Lorcenkov se consideră „un scriitor moldav ruslolingv”, nu unul rus, şi crede că „literatura din Moldova, scrisă în limba rusă, deja după 20-30 de ani (şi, cu atât mai mult, după 50 de ani), va fi moldovenească”. Pentru că Lorcenkov nu crede că limba e un criteriu decisiv: dacă scrii ruseşte, ai fi, automat, scriitor rus. Discriminarea aceasta – care se poartă, nu e în premieră – e una de principiu şi ar trebui considerată sub specia viziunii. Mă întreb cât de teoretic, id est inocent e truvaiul. Pare mai degrabă un preparativ (sau, mă rog, un ingredient) în vederea transformării (să spun cu termenii unui prieten) părţii în întreg. Suntem în Moldova de peste Prut, într-o Basarabie debusolată identitar, sfâşiată etnic şi auzim că, dacă tot a apărut o ţară, „mai devreme sau mai târizu va apărea şi o cultură proprie, şi o literatură”. Cât despre aborigeni, ar fi o naţiune de copii. „Copilul e apriori bun. Moldovenii au toate calităţile şi neajunsurile copiilor. Dacă vă veţi purta cu dânşii ca un matur, ei o să vă bucure cu rezultate strălucitoare. Dacă nu, ei se vor comporta ca nişte copii needucaţi”.

Ce faci cu piesele astea de puzzle? Nimic. Avem mental şovin berechet, nu e nevoile să-l reasamblezi într-un joc pervers. Dar persistenţa unor atitudini, peste mode şi timp, e de considerat. Cu toată rigoarea.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova 

Publicitate și alte recomandări video