Poveste adevărată de arhitectură

A scris zile trecute Andrei Postolache o notă pe Facebook, despre "România mea". (Gânduri corecte cu care desigur eu şi majoritatea celor pe care îi cunosc sunt de acord.) Să vă spun eu despre România mea? România mea m-a lăsat noaptea pe străzi, fară acte, flămând şi fără bani, în Bratislava. Nu, nu este o poveste despre arhitectură, dar este o poveste adevărată a unui student la arhitectură, care voia să se întoarcă acasă după un workshop la o universitate din Olanda.

Uitasem actele în tren, când am fost dat jos în Bratislava, de către vameşii slovaci, singurii din toată Europa care mi-au cerut insistent şi repetat taxă de tranzit prin ţara lor. Nu intru în detalii. Mai rămăsesem doar cu biletul de tren, Interail, cu rucsacul şi un tub cu proiecte. M-am urcat în următorul tren spre Budapesta, sperând că am să găsesc gentuţa cu acte la obiecte pierdute. La vamă am fost dat din nou jos şi trimis înapoi în capitală, să-mi caut ambasada să mă ajute, sau mă trimiteau într-un lagăr. Era 1999, când noi românii circulam în Europa doar cu viză Schengen.

După multe, multe ore de umblat noaptea printr-un oraş complet străin, – "Do you know where romanian embassy is?" – am gasit-o mult după miezul nopţii. La un interfon, de la poarta ambasadei României din Bratislava: "Veniţi luni." "Domnule, nu am acte, bani, sunt flămând şi nu am unde normi", "Nu vă putem ajuta, veniţi luni", "Mulţumesc". Era vineri sau sâmbătă noaptea. Mi-a sugerat chiar să mă predau autorităţilor slovace să mă ducă într-un lagăr.

Am hotărât atunci să încerc să trec fraudulos graniţa slovacă cu Ungaria. Am să-mi amintesc toată viaţa de acea gară de graniţă, Sturovo. Nu mai dormisem de la Paris, şi nu mâncasem de câteva zile. Nici în Germania nu a vrut nimeni să-mi ia ceva de mâncare. Abia acolo în gara aia, o poloneză mi-a dat un sandwich. De ce oare iubim unele popoare şi pe altele nu!

Am aşteptat ascuns, cu inima cât un purice, într-un pasaj subteran de pe peron, şi în momentul când s-a pus în mişcare trenul m-am urcat în el, printre vameşii slovaci şi unguri. După ce-mi făcusem curaj câteva ore observând ce se întâmplă, ştiam că controalele se faceau în mers. (Ca în toată Europa. Numai românii opreau trenurile în vămi.) A mers. Vameşii unguri au fost înţelegători după ce le-am explicat cine sunt şi ce am păţit, m-au lăsat, supravegheat, să ajung la Budapesta. După alte discuţii cu alţi vameşi, au hotărât să mă lase să încerc să intru, la mine, în România. Au încercat chiar să afle dacă mi-a găsit cineva actele în trenul din care am fost dat jos la Bratislava şi care avea punct terminus la Budapesta. Tot fără acte, supravegheat de vameşi, am urcat în următorul tren spre ţară.

Cred că e posibil să fiu singurul român care a vrut să se întoarcă înapoi în România încercând să treacă fraudulos două graniţe. Pe a doua, cea română, nu a reuşit. Românii nu au vrut să mă primească.Deşi ungurii au spus că nu au nicio problemă dacă ai mei mă primesc fără pasaport, românii de la Nădlac m-au refuzat. Au râs şi ungurii. Mi-au transmis să mă întorc la Budapesta, la ambasadă, să-mi fac acte. M-am întors. Ambasada nu este chiar foarte departe de gară, dar ştiam Budapesta destul de bine, mai fusesem de câteva ori. Grozav oraş! În 1994 stătusem o lună (era atunci un oraş cu 10-15 ani înaitea Bucureştiului), muncind din greu, necalificat, în construcţii.

Aveam nevoie de o fotografie şi o taxă destul de modică pentru a mi se putea elibera un paşaport consular. Doamna de la ambasadă, drăguţă cu mine, la ce probleme avea cu cei care aşteptau pe acolo, a rugat pe cei care erau în sala de aşteptare dacă mă poate ajuta cineva. Dintre toţi, doar un ţigan, un ţigan s-a oferit mă ajute! Probabil, având şi el ceva probleme şi vrând să intre în graţiile doamnei, mi-a dat nişte forinţi pentru poză. M-am întors la gară şi mi-am făcut una la un automat din alea pe care le vezi prin filme. Vă daţi seama cum arătam după câteva zile nedormite, pe drumuri. După câteva ore şi câteva declaraţii am primt paşaportul provizoriu, valabil trei zile. Cred că-l mai am şi acum pe undeva.

La vama română, un vameş cu o greutate scăpată de sub control, cu caşcheta pe ceafă – ştiţi imaginea – mi-a cerut să plătesc vamă pe cele două telefoane pe care le cumpărasem, sau să-i dau lui unul. Am refuzat şi mi le-a oprit în vamă 90 de zile.

Cum am ajuns acasă? Biletul Interail nu era valabil şi pe teritorul României. Aveam un prieten în Arad. Un băiat fain, pe care îl cunoscusem cu câţiva ani înainte în Iaşi, când se făcea rockotecă la ştrand. Venise în vizită la rudele sale. Numele său: Sergiu Vasile Pogor. E stră-stră-nepotul marelui primar al Iaşului, Vasile Pogor. Am reuşit să-l sun din gară, să-l rog să mă primească. Ca un rocker adevărat, era prin marele ştrand din Arad, la o bere cu băieţii. Fiind noaptea târziu, iar mama lui neştiind cine sunt, m-am pornit să-l caut prin Arad. După alte ore, şi telefoane, am ajuns la el acasă. A doua zi mi-a dat bani de tren să ajung la Iaşi. I-am trimis banii înapoi prin poştă. După o perioadă chiar m-am întors la Nădlac să scot şi telefoanele din vamă, pentru că nu am vrut deloc să le las statului român. Voi ce aţi fi făcut?

Andrei R. Ciuhodaru este arhitect