Povestea tristă a unui campion

Întâmplarea a făcut ca, atunci când s-au produs incidentele de la Dallas, soldate cu moartea a cinci poliţişti şi cu rănirea altor şapte, să fiu în plină lectură a unor romane poliţiste de Michael Connely (lecturi de vacanţă, desigur, dar ţin să precizez – şi nu ca să-mi ofer un „alibi” intelectual – că, dincolo de intrigile poliţiste pasionante, Connely e un foarte bun scriitor). Romanele respective pleacă de la sângeroasele evenimente din 1992 de la Los Angeles. Poate că o scurtă reamintire a faptelor nu e fără interes. În martie 1991 un negru, pe nume Rodney King, aflat în stare avansată de ebrietate, este prins de către poliţie, după o urmărire nebună cu maşinile. King refuză să coboare din automobil, patru poliţişti îl dau jos cu forţa şi îi aplică o bătaie cruntă. Scena e filmată de către un cetăţean de la etajul unei clădiri învecinate. Rodney King dă în judecată poliţia şi, implicit, municipalitatea. Pe 29 aprilie 1992 un juriu din care nu face parte nici un negru îi achită pe cei patru poliţişti. În oraş izbucnesc, imediat, nişte tulburări teribile, cu secvenţe care aduc a război civil. Tulburările durează şase zile, numărul morţilor nu a putut fi stabilit cu exactitate, se estimează că au fost 50-60 de victime, cartiere întregi au fost devastate de incendii şi jafuri, pagubele s-au ridicat la un miliard de dolari. Procesul a fost rejudecat, cu un juriu a cărui compoziţie etnică a fost modificată (ne amintim de un alt caz faimos, cel al procesului lui O.J.Simpson, mare vedetă sportivă, acuzat de uciderea fostei soţii şi a amantului acesteia), doi dintre poliţişti sunt condamnaţi la 30 de luni închisoare, iar municipalitatea e obligată să-i acorde lui King despăgubiri în valoare de 3,8 milioane de dolari. Trezindu-se în posesia unei mici averi King intră în derivă: îşi cumpără, e drept, o casă luxoasă, dar devine dependent de alcool şi de droguri. Moare pe 17 iunie 2012, la numai 47 de ani, înecat în piscina vilei sale.

Rodney King, O.J.Simpson, poliţiştii ucişi la Dallas – iată doar câteva dintr-un lung şir de evenimente ce jalonează istoria conflictelor rasiale din Statele Unite. Conflicte despre care avem, uneori, o imagine fie parţială, fie confecţionată din clişee. Am fost frapat, de exemplu, de modul în care fost prezentată personalitatea lui Cassius Clay, zis Muhammad Ali, care, după cum ştim, a încetat recent din viaţă: un sportiv uriaş, probabil cel mai mare – alături de Pele – al secolului XX, dar şi o mare conştiinţă, un neînfricat luptător pentru drepturile populaţiei de culoare, un apărător al păcii şi, în fond, o victimă a rasismului. Aşa să fie? Las la o parte faptul că unele din meciurile sale, în special cele cu Joe Frazier, au fost de o violenţă îngrozitoare, combatanţii terminând plini de sânge şi cu feţele tumefiate. Dar, sigur, Cassius Clay – scuzaţi: Muhammad Ali – a fost un mare boxer care i-a entuziasmat pe cei care iubesc acest sport. Altfel însă, lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Mă voi servi aici de un text din revista Valeurs actuelles(16 iunie 2016) semnat de Yves Roucaute, filozof, profesor universitar, colaborator la publicaţii de prestigiu, foarte bun cunoscător al realităţilor americane. Şi iată primul „bemol”: Ali nu s-a implicat câtuşi de puţin în lupta pentru drepturile civice ale negrilor, refuzând să susţină mişcarea ce urmărea integrarea populaţiei de culoare, încât marele Martin Luther King avea să declare în 1964: de când Cassius Clay a intrat în rândurile sectei Nation of Islam „el a devenit un campion al segregaţiei rasiale, fapt pentru care noi l-am combătut”. Surprinzător, nu-i aşa?

Într-adevăr, în 1964 Cassius Clay aderase la Nation of Islam, secta condusă atunci de Elijah Muhammad. Secta, fondată în 1930, susţine că Islamul trebuie să fie singura religie a negrilor. Conform „învăţăturii” lui Elijah Muhammad, negrii sunt fiinţele umane originare. În urmă cu 6000 de ani, un om de ştiinţă (negru, fireşte) nebun l-a creat, printr-o manipulare genetică, pe omul alb. Printr-unul din acele capricii regretabile ale istoriei, albii au ajuns să conducă lumea. A fost însă un provizorat, care e pe cale să se încheie. A venit vremea ca negrii să-şi  recâştige rolul lor dominant. Un război violent este de neevitat. Până una-alta, în Statele Unite afro-americanii trebuie să formeze o naţiune independentă. Cred că e inutil să mai adaug că orice dialog cu albii este neavenit şi că asta implică şi interzicerea căsătoriilor mixte.

Aceasta este ideologia pe care a îmbrăţişat-o Cassius Clay după ce a decis că el se numeşte Muhammad Ali (iar cine îl mai striga cu vechiul nume avea toate şansele să cunoască forţa pumnului său). Ali refuză să se înroleze ca să lupte în Vietnam. „Duşmanul meu este poporul alb, nu Viet-congul comunist”, declară el (şi în timpul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, Nation of Islam a refuzat să participe la efortul de război al poporului american). Tot din elan umanist generos îl susţine, probabil, pe dictatorul nord-coreean Kim Il-sung. Iar când luptă, în 1974, cu George Foreman la Kinshaha, o face contra unei sume de 5 milioane de dolari şi la rugămintea bunului său prieten, sinistrul tiran congolez Joseph Désiré Mobutu.

E o poveste, de fapt, foarte tristă şi care arată, o dată în plus, că rasismul nu este univoc.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, critic literar şi scriitor