Prelecţiunea (IV)

Regimul fanariot spulberând ultimele atribute ale autonomiei şi lichidând boierimea luptătoare a oferit pe tavă ţările noastre intereselor străine. Cazul polonez este mereu un momento. Republica nobiliară polonă este un exemplu de organizare putredă de stat. Ea demonstrează cum excesul libertăţii individuale a făcut din regalitatea electivă sursa decesului politic al acestui stat. Şi statele medievale româneşti au trăit, crede Eminescu, sub influenţa dreptului public polonez. Domniile noastre medievale, aflate mereu la cheremul electorilor au fost sursă de instabilitate. Evul Mediu nu este o temă de mândrie şi un model decât prin puţinele domnii care au reuşit să corecteze această nefericită tradiţie. Vezi cazurile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. O soartă întrucâtva mai fericită a fost în Ţara Românească, acolo unde dinastia Basarabilor a fost mai statornică. Patrioţii de profesie au motive să-şi revizuiască optimismul şi să se reculeagă: Eminescu nu este un laudator temporis actide-a valma, aşa cum îşi imaginează ei. Dimpotrivă, e cât se poate de critic cu acele tradiţii răsăritene de sorginte poloneză, bizantină şi fanariotă, care au erodat fiinţa statală şi au facilitat masivele influenţe străine. Sub fanarioţi "puterea centrală a statului e curat nominală”, iar ţara "nu mai e decât o moşie mare… un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public”, iar clasa de mijloc e sufocată de domnia unei singure clase. Boierii mari şi mici, ţăranii iobagi şi clerul nu stăteau practic sub autoritatea statului. Singurele elemente pozitive – răzeşul, negustorul şi breslele – rămâneau a fi administrate de stat. Clasa ţărănimii libere, "ieşită din războinicii împroprietăriţi”, şi cea burgheză ajung "oamenii nimănui”. Nimicindu-se talpa ţării "era neapărat ca şi stâlpii să cadă”. Aşa au căzut boierii. Întrucât o clasă "este într-un popor un factor al armoniei societăţii”, căzând răzeşii, breslele şi boierii "influenţele străine găsesc în falangele naţionale goluri”, iar "funcţiile vieţii economice degenerează”. Administraţia se corupe, mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc se fac supuşi austrieci şi astfel se naşte o mişcare nesănătoasă, bazată nu pe muncă, ci pe privilegii. În vreme ce, comerciantul din Lipsca, spre exemplu, "caută să-şi adauge milioanele”, negustorul român "caută să devină boier”. În plan juridic, datoria boierimii de a sluji ţara – măsura compensatorie pentru privilegiile sale – se preface în drept. "Datoria de a fi slujbaş al ţării – o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi – devine un drept, dacă vrea ea sau dacă nu vrea”. Ca urmare "negustorul vrea să fie boier, ţăranul – fecior boieresc, boierul mic – boier mare, boierul mare – domn”. Decăderea domniei vine pe cale de consecinţă. Domnul fanariot este un simplu funcţionar "temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare”. Iar când domnul "nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care-şi caută de interesele sale”?

Urmare disoluţiei claselor pozitive a apărut clasa scribilor, "o clasă de proletari ai condeiului, fără nicio însemnătate pozitivă în stat”. Treptat apare o populaţie nesănătoasă "fără energie de caracter, fără energie economică, care-şi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânele unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate”. "Nu e de mirat că influenţa austriacă e mare.”

Radiografia societăţii româneşti făcută de Eminescu e poate prea aspră. De la el şi până astăzi istoricii şi nu numai au nuanţat înţelegerea faptelor şi a proceselor social-politice şi economice. Cei mai criticişti au privit cu un grav complex de superioritate analiza eminesciană. Iar adepţii "progresului liberal” au fost dea dreptul furioşi pe poet. Dacă au destul curaj, îi invit să-l dezmintă pe Eminescu în fondul ideilor lui. Trebuie să înceapă însă prin a-l citi cu multă atenţie şi a-l înţelege. După care îi invit să ne explice de ce modernizarea noastră a fost şchioapă şi rămâne o problemă etern reluată, până în zilele noastre. De ce mai vorbim de modernizare şi la exact 140 de ani de la Prelecţiunea lui Eminescu, dacă liberalii au făcut ceea ce trebuia atunci şi mai apoi? Desigur, în unele detalii ale analizei, Eminescu este depăşit fatalmente, dar în dezvăluirea caracterului sucit, incomplet şi ineficient al modernizării, mai exact spus a spoielii de modernizare, el este surprinzător de proaspăt şi exemplar de adânc. Aceeaşi vorbărie goală despre modernizare, despre instituţii şi concepte de ultimă oră, atunci ca şi acum, din care lipseşte un singur element: poporul român. Şi încă o certitudine: Eminescu a păcătuit pentru că nu a fost politically correct. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist