Premierul Tudose şi multinaţionalele

Cu un an şi jumătate în urmă, în timp ce treceam pe DN1, în drum spre aeroportul Otopeni, pe lângă uriaşul magazin Dedeman din Parcul Băneasa, pe atunci aflat în construcţie, şoferul taxiului în care mă aflam mi-a spus cu vădită satisfacţie: "măcar ăsta e de-al nostru". Sigur, nu e nimic rău, din contra, să doreşti ca firmele româneşti să prospere, să se extindă, inclusiv pe plan internaţional. Însă acest tip de reacţie, pe care am întâlnit-o şi în alte ocazii, ascunde şi altceva: resentimente crescânde faţă de multinaţionale, faţă de firmele străine, şi într-un plan mai general este expresia unei erodări graduale a percepţiei pozitive faţă de Uniunea Europeană, de America, de Occident în general. Este de altfel pedala emoţională pe care apasă tot mai des şi premierul Tudose. A făcut-o chiar recent prin atacul la uzinele Dacia, proprietatea grupului Renault. Or, cu greu se putea găsi o ţintă mai nepotrivită. Prin natura lor marile fabrici de automobile, precum cele deţinute de Renault sau de Ford, antrenează în jurul lor sute de alte companii, marea majoritate româneşti, furnizori de produse sau servicii, creând astfel numeroase locuri de muncă nu numai direct, la Mioveni sau Craiova, ci şi indirect. Nemaivorbind de faptul că e vorba de industria cu cea mai mare contribuţie la exporturi.

Asta nu înseamnă neapărat că nu sunt şi destule de criticat pe acest front. Băncile, de pildă, care în România sunt în majoritate străine, au în multe cazuri un comportament neprietenos şi excesiv de birocratic faţă de firmele autohtone mici şi mijlocii. După cum acest tip de mesaje din repertoriul "naţionalismului economic" este departe de a fi un fenomen pur autohton. E chiar unul în expansiune. La urma urmei ce altceva este retorica "America First" promovată de Donald Trump? Însă argumentele vehiculate cu acest tip de discurs sunt unele extrem de simpliste legându-se în principal de "transferul profiturilor în afara ţării". Ceea ce în destule situaţii e adevărat. Însă pierderile pe acest segment sunt de regulă semnificativ mai mici decât aporturile la buget venite din componenta taxelor aferente forţei de muncă şi a celor indirecte (salariile, în general mai mari la multinaţionale, sunt cheltuite în marea lor majoritate în ţară generând astfel alte venituri la buget, din TVA sau diferite alte categorii de impozite).

În acelaşi timp, şi acesta este un aspect mult mai important, în timp ce cultivă retorica naţionalismului economic, premierul Tudose, Liviu Dragnea şi colegii săi din PSD, care guvernează ţara în acest moment, nu fac mai nimic să ajute, de exemplu, în mod real companiile româneşti, cu precădere exportatorii. Cum România are o piaţă internă relativ mică componenta exporturilor este extrem de importantă pentru consolidarea financiară a companiilor româneşti active pe acest segment şi, ca efect direct, pentru diminuarea deficitului de cont curent (raportul dintre valuta care iese şi intră în ţară) care a crescut îngrijorător în ultima vreme. Motivul este unul simplu: creşterile de salarii au dus la o explozie a consumului intern care în mare măsură este absorbit de importuri.

Este adevărat că politicile punitive în materie de subvenţii guvernamentale promovate de Comisia Europeană sunt în mod evident în folosul economiilor mari din UE, a corporaţiile puternice de acolo, faţă de care în ţări ca România firmele autohtone, subfinanţate şi de dimensiuni reduse, sunt într-un dezavantaj evident. Din acest punct de vedere nu putem încuraja, aşa cum s-a întâmplat în ţările din Asia care s-au dezvoltat rapid, Japonia, Coreea de Sud sau China, consolidarea unor posibili "campioni naţionali" de tipul Samsung, Hyundai sau Huawei, pentru a da doar câteva exemple.

Însă, şi asta e valabil pentru toate guvernele româneşti de până acum, nu s-a făcut nici ceea ce se putea face în acest domeniu. Sprijinind, de pildă, participarea firmelor româneşti la târgurile internaţionale. Bugetul alocat acestei componente este de nivelul ridicol de circa 2 milioane de euro. Sau imaginând, prin Eximbank, proceduri simple şi flexibile de finanţare a exporturilor, formulă standard de sprijin disponibilă în ţări cu economii mari unde oricum există în general sisteme de finanţare mult mai sofisticate ca în România. Nemaivorbind de resursele umane şi financiare care ar trebui alocate structurilor specializate de promovare a afacerilor. Pentru a da doar un exemplu, la Shanghai, probabil cel mai important pol economic din China, cu o populaţie mai mare decât cea a întregii Românii, avem doar un singur reprezentant economic. Polonia are opt. Ce să mai vorbim de maniera extrem de profesionistă şi eficientă în care, un alt exemplu, Camera de Comerţ din Austria sprijină firmele locale pe plan extern.

Numai că în loc să facă lucruri concrete pentru domeniul vital al exporturilor, care a crescut spectaculos mai degrabă în pofida politicilor promovate de autorităţi decât cu sprijinul acestora, guvernul pare mai preocupat să înfiereze multinaţionalele şi să pompeze, absolut nesustenabil, bani în creşteri salariale. O abordare păguboasă pentru care va veni până la urmă şi nota de plată. Dar dincolo de asta, acest tip de retorică are efecte mai profunde în societate. Sunt destule lucruri de criticat la Uniunea Europeană, de la excesul de reglementări, la excesele ideologice dominant stângiste pe care le vedem în cazul agendei gay sau a celei ecologiste. Însă, pe de altă parte, e greu de întrevăzut pentru România o alternativă viabilă la apartenenţa la UE. Şi în general la structurile de sorginte occidentală. Din contra, problema noastră este maniera în care am putea fi afectaţi de proiectul unei Europe cu două viteze sau de fracturile tot mai accentuate din spaţiul occidental. Aşa că a apăsa pe pedala unui discurs naţionalist cu accente anti-occidentale, pe care îl vedem cultivat în măsură tot mai mare nu doar anumite zone din spaţiul politic, ci şi în mass media, e un demers cu potenţiale efecte negative majore în viitor.