Primarul meu ideal – pentru Iaşi

Avem încă obsesia "bunului gospodar" care vine dintr-un provincialism cultural ce idealizează omul-bun-la-toate, paternalist, înclinat spre micro-management în detrimentul liderului cu viziune şi deschidere, cu gândire strategicăşi inteligenţă creativă.     

E plină ţara de primari-gospodari care nu gândesc mai departe de ziua de azi, care ştiu să dea cu mătura, dar habar n-au ce se-ntâmplă cu adevărat mai departe de ograda lor şi pentru care mâine înseamnă doar ziua următoarelor alegeri.

Un oraş ca Iaşul, universitar, sofisticat, multipolar nu poate fi redus la ideea de şantier condus de un diriginte. E construcţie complexă, fluidă, cu geometrie variabilă şi are nevoie în fruntea ei de o minte deschisă la provocări, flexibilă şi lipsită de prejudecăţi.

Un primar pentru Iaşi aproape de ideal ar trebui să fie un om cu anvergură intelectuală, nu neapărat un intelectual, cel puţin nu în accepţiunea românească a termenului, cea de om-de-cultură, dar obligatoriu unul care înţelege spiritul vremii şi care simte pulsul viitorului.

Iar asta deschide o discuţie şi asupra vârstei celui mai potrivit să conducă un oraş precum Iaşul. După părerea mea, un viitor primar pe potriva Iaşului n-ar trebui să aibă mai mult de 45 de ani. În lumea de azi tinereţea nu e legată doar de vârstă biologică, ci şi de o înţelegere mult mai corectă atât a prezentului, cât şi a viitorului. Trăim mai mult decât generaţiile trecute, dar uzajul "moral" e mai rapid. Schimbările masive, într-un ritm exponenţial care au loc în lume şi la noi de vreo 15-20 de ani fac ca diferenţele dintre generaţii să se lărgească tot mai mult. Pe la 40-45 de ani, ceea ce în termenii speranţei de viaţă actuale înseamnă puţin peste jumătate, eşti deja depăşit (şi da, şi eu am peste 45 de ani), iar pe la 50 de ani eşti în nostalgie cronică. Aruncaţi o privire rece doar asupra ultimilor 10 ani, în România şi în lume, şi veţi înţelege ce spun. 

Iaşul are nevoie de un primar tânăr şi pentru că nu-şi mai permite altfel. Senzaţia mea e că în Iaşi generaţia tânără, inteligentă, creativă şi activă civic e aproape total decuplată, în pofida dorinţei şi ambiţiei ei, de la treburile publice, mustind într-o frustrare întristătoare. Poate că actualii conducători ai oraşului şi-ar fi dorit s-o implice mai mult, poate nu, dar sunt aproape sigur că n-o înţeleg şi că există o barieră mentală care-i împiedică s-o facă.

Şi mai există ceva ce ţine de morală. O perspectivă cinică asupra istoriei ne spune că problema caracterului moral e secundară când vine vorba de a conduce destinele unei comunităţi, că eficienţa, ambiţia, realismul şi pragmatismul sunt mai importante. După părerea mea, aceasta este o falsă dilemă născută și crescută din caracterul ipocrit al relaţiei noastre cu lumea moralei. Am fost învăţaţi că morala ţine esenţialmente de religie şi că un om cu caracter bun e un bun credincios. Un primar poate să fure, poate să mintă mai rău ca Ponta, dar dacă ştie să–şi facă cruce şi stă cu o icoană pe birou e în ultimă instanţă un om moral. Şi deşi ştim că nu-i aşa, acceptăm ideea pentru că ne împacă cumva şi pe noi cu propriile slăbiciuni.

Din fericire, generaţiile mai tinere nu prea gustă asemenea spectacol de măşti, această înşelătorie cu mir. În cazul lor criteriile moralei nu-i mai implică atât de mult pe popi. Iaşul e, într-adevăr, un oraş ceva mai conservator comparativ cu celelalte mari oraşe ale ţării, dar un primar bun ar trebui să-i exploateze atuurile şi nu slăbiciunile. Până la urmă religia predică compasiunea şi nu cinismul, modestia şi nu ostentaţia, cumpătarea şi nu goana după arginţi. De aceea cred că un primar bun pentru Iaşi, fără a fi neapărat un credincios, ar trebui judecat şi după asemenea valori pe care, sunt convins, ieşenii, indiferent de vârstă, orientare politică sau stare socială vor fi dispuşi să le crediteze şi să le transforme în voturi.