Prin argila imperiului (II)

În articolul de săptămâna trecută, sugeram că evenimentele din Ucraina (inclusiv din peninsula Crimeea) ar trebui văzute într-o perspectivă temporală mai extinsă: confruntat cu provocări şi cu riscul unor pierderi la periferie, centrul imperial de la Kremlin are nevoie de noi forme de afirmare a puterii şi dominaţiei. Evenimentele din 1989-1991 au reprezentat, desigur, un eşec al formei politice comunist-sovietice, dar nu au marcat decât o reducere a întinderii dominaţiei imperiale, precum şi a intensităţii ei asupra teritoriilor păstrate. De asemenea, apreciam că analogiile istorice – utile doar atunci când sunt folosite cu moderaţie – nu ne permit să vorbim de 1914, 1939, 1853-1856 sau de alte momente şi intervale similare. Alta este configuraţia de putere în sistemul internaţional, există arma atomică, densitatea interacţiunilor între marii jucători este impresionantă – lista ar putea continua.

SUA şi aliaţii săi au contribuit enorm la discreditarea sau golirea de sens a conceptului de suveranitate statală. Uniunea Europeană este, în fond, un proiect ce pune în cauză, prin însăşi natura sa, noţiunea de stat suveran. Mai mult, Occidentul a tolerat (nu avea mijloace credibile de a împiedica) utilizarea interesată a principiului autodeterminării de către Moscova, în aşa-numita „străinătate apropiată”. Nu ar trebui să surprindă, aşadar, faptul că nu am asistat la un val de indignare publică faţă de acţiunea rusă în Crimeea.

Guvernele occidentale au fost nevoite să reacţioneze, dar – cel puţin din ceea ce s-a văzut până acum – nu doresc în niciun caz să patroneze izbucnirea unui nou război rece cu Moscova.

Occidentul trimite mereu semnale de recunoaştere implicită a dreptului Rusiei de a-şi organiza şi administra noile forme ale imperiului, cu condiţia ca supuşii să intre în rând în mod voluntar, disciplinat, fără scandal. Problema e, însă, aceea că nu doresc să intre decât cei care sunt ruşi, se simt ataşaţi de cultura rusă şi stilul de viaţă rus, plus cei ce depind în mod dramatic de Rusia. Statele Uniunii Europene nu înţeleg, încă, ce fel de argilă va fi folosită în construcţia noului edificiu, dar pot intui că nu vor avea parte de o vecinătate uşoară.

Cea mai apăsătoare este, desigur, incertitudinea în privinţa viitoarelor strategii ruse cu privire la Ucraina. Vom şti, curând, dacă Moscova va consfinţi anexarea, iar această decizie ar urma să influenţeze puternic evenimentele din zonele estice ale Ucrainei, majoritar rusofone. În mod normal, acest gest ar trebui să întârzie, pentru că doar astfel Rusia poate beneficia de mai multe atuuri la masa negocierilor. Pe fond, însă, atât guvernul ucrainean, cât şi Occidentul ştiu că principiul etnicilor ruşi ameninţaţi este la fel de aplicabil – de altfel, este şi mai periculos – în Harkiv sau Doneşk. O poziţie deloc comodă, pe care preşedintele Putin are toate motivele să o prelungească, aşezându-se la masa verde cu declaraţia de secesiune a Crimeei în buzunar.  

Nu ar trebui să ne facem iluzii în privinţa şanselor de succes ale unor negocieri de acest gen. Asumându-şi postura de „atlet al rusofonilor”, liderul rus s-a plasat, singur, cu spatele la zid. Singura variantă acceptabilă este aceea în care încetează pericolul la care sunt supuşi aceştia, iar cât timp la putere sunt aşa-zişii fascişti, ameninţarea persistă. Mai devreme sau mai târziu, speră liderul rus, Vestul va fi silit să preseze noii lideri de la Kiev în direcţia unui mecanism de împărţire a puterii. Atunci va putea fi pusă în sertar declaraţia de secesiune de la Simferopol, gata să fie oricând scoasă la lumină. Vom avea, aşadar, un conflict îngheţat cu un imens potenţial de propagare. În plus, există riscul ca modelul crimeean să fie adoptat şi de auto-proclamata republică transnistreană: dacă Moscova doreşte un instrument real de presiune asupra Republicii Moldova, cererea de integrare în Federaţia Rusă pare mai eficientă decât o declaraţie de independenţă.

Lunea viitoare voi încerca să sintetizez evoluţiile post-referendum şi să pun în discuţie o temă ce a fost atinsă, uneori, în dezbaterea publică românească. Este vorba de irelevanţa ţării noastre în plan diplomatic, în chestiunea ucraineană. O irelevanţă pe care mulţi o deplâng, dar care – din păcate – trebuie acceptată, pentru că România nu poate exercita activităţi de mediere şi nu este capabilă să exprime puncte de vedere valoroase pentru UE într-un dosar în care nu se distinge decât printr-o calitate: are relaţii proaste cu aproape toţi actorii implicaţi.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”

Publicitate și alte recomandări video