Punguţa cu doi bani

Evident că depinde de caracterul fiecăruia în viaţă, dar, în general, unele reguli se respectă.

Se spune că bogăţia strică omul, îl perverteşte, îl face mai lacom, îl dezumanizează, lucru care ar fi în contradictoriu cu ideea însăşi a bogăţiei: un dar de care trebuie să te bucuri în lume.

Şi totuşi, dacă e adevărat, în ce fel şi din ce cauză perverteşte?

Eu cred că e vorba mai degrabă de categoria de oameni din care individul face parte şi cât de mult poate el să îşi păstreze cumpătul. Pentru că cei săraci vor dori să mimeze bogăţia şi puterea, cei relativ bogaţi, să fie şi mai bogaţi, iar cei exorbitant de bogaţi cărora nu le mai pasă de bani, care nu mai au unde urca şi se mulţumesc cu ce au, vor încerca să descopere adevăratele bucurii şi puteri ale vieţii, cele simple.

Să încep cu prima categorie. Mulţi dintre cei săraci îşi doresc atât de tare să fie bogaţi, încât recurg la soluţia mimesisului. Această categorie de oameni este extrem de des întâlnită în ţara noastră pentru că sărăcia e majoritară. Peste tot găseşti români care au un venit minim, dar posedă maşini de lux, case uriaşe, şi tot felul de achiziţii scumpe. Toate făcute fie pe datorie, fie din ciupeli ocazionale. La aceştia chiar nevoile zilnice uneori sunt neglijate în favoarea „îmbogăţirii” imaginii de „om avut”. Ei îşi cunosc foarte bine situaţia, ştiu că ceea ce sunt e o aparenţă, dar se obişnuiesc şi pot trăi astfel până la adânci bătrâneţi, hrăniţi în permanenţă de amăgirea continuă că într-o zi vor fi cu adevărat bogaţi şi nu vor mai trebui să se prefacă.

A doua categorie de oameni este a celor relativ bogaţi, ajunşi astfel prin parvenire, care suferă de frustrarea de a fi la mijloc. Îi privesc cu admiraţie şi invidie nemărginită pe cei de sus şi cu dispreţ total pe cei de jos. Aceştia sunt chiar mai patetici decât cei dintâi întrucât neliniştea lor se bazează pe un sentiment mai pervers decât orice, lăcomia, care îi face pur şi simplu să uite de ceea ce sunt şi ceea ce posedă, condiţia mulţumitoare pe care o au, şi să îşi dorească altceva, mai mult, mai divers, din pură inerţie şi nimic mai mult.

Mulţi politicieni din liga întâi din România sunt astfel, din păcate. Ei au fost la un moment dat iniţiaţi în tainele câştigului uşor şi în cantităţi mari şi pur şi simplu nu se pot abţine să îşi dorească mai mult în orice condiţii riscând astfel să piardă tot. E un joc cu focul pe care cred că îl stăpânesc, dar care scapă de sub control mai devreme sau mai târziu. Dacă ar fi doar ei, simple persoane, nu ar fi o problemă, dar în spatele lor sunt întregi clici care aşteaptă să li se arunce ciolanul, paraziţi care nu muncesc, dar au pretenţii, copii, neveste care îndeamnă pe cel din faţă să ceară mai mult şi mai mult, negândindu-se că ceea ce e prea mult strică.

Aceştia sunt cei care ajung la opulenţă, adică la acea stare în care simţi nevoia, din frustrări numai de tine ştiute, să arăţi tuturor ceea ce ai devenit prin expunerea la vedere de obiecte, bani, extravaganţe, în dorinţa de a uimi, de a crea o stare de admiraţie şi invidie în privitor care să te facă să te simţi împlinit. Bucuria şi satisfacţia lor depinde în totalitate de uimirea şi extazul simţit de ceilalţi: să fii privit în timp ce te plimbi lăbărţat într-o maşină de 500 000 euro pe bulevard de două ori pe săptămână, să arăţi tuturor patul de 5 metri lăţime cu baldachin poleit cu aur în care dormi singur, să vadă întreaga lume castelele pe care le construieşti pe sute de metri pătraţi şi cu sute de hectare de pământ în jur pentru a le vizita o dată pe an ş.a.m.d.

Aceşti oameni sunt într-un fel convinşi de cultura în care trăiesc că imaginea este singura care contează, că ea îi va propulsa acolo sus şi nu ceea ce e interior. Dacă eşti îmbrăcat cu haine de firmă scumpe, ai să pari frumos şi toate fetele o să te iubească, dacă arunci cu bani în stânga şi în dreapta, ai să pari bogat şi puternic, iar toţi o să te respecte şi o să se teamă de tine, dacă ai să conduci Mercedes sau BMW, ai să pari deştept şi sofisticat. Această idee funcţionează până la rangul cel mai înalt, ca şi cum mediul de afaceri sau politica internaţională ar ţine cont şi te-ar trata doar în funcţie de ce briz-brizuri ai tu pe pereţi în dormitor…

În general oamenii aceştia au o lipsă de inspiraţie crasă din moment ce fac toţi aceleaşi lucruri. Sunt extrem de previzibili şi limitaţi în creativitate şi, cu cât sunt mai bogaţi, cu atât devin mai superficiali, scopul lor final devenind acela de a fi un fel de faraoni…

Şi, în sfârşit, ajungem la cei extrem de bogaţi, care sunt foarte puţini în lume şi care au ajuns la un stadiu atât de avansat al înavuţirii (prin muncă proprie, nu parvenire), încât nu le mai pasă pur şi simplu de ea. Unii duc un trai simplu, cheltuiesc foarte puţin, fiindu-le suficient să ştie că din punct de vedere financiar sunt asiguraţi, în rest viaţa e normală. Cu rare excepţii (ceea ce arată că există o regulă) ei au o familie unită, sunt căsătoriţi cu aceeaşi femeie din tinereţe, au îndeletniciri lipsite de extravaganţe (unii conduc aceeaşi maşină ieftină de mulţi ani sau merg la serviciu cu bicicleta, alţii nu au nici măcar telefon modern, scriu de mână, nu la calculator, se îmbracă simplu) şi, ceea ce este extrem de important în contextul acestui articol, nu vor să arate nimănui că sunt mari şi tari, trăind o viaţă discretă, cu apariţii extrem de rare în mass media, lipsind aproape complet reclama personală (vezi Warren Buffett, Bill Gates, Amancio Ortega, Carlos Slim Helú, Jeff Bezos,Mark Zuckerberg, Michael Bloomberg, Charles Koch şi mulţi alţii).

Nu spun degeaba acest lucruri. Cei foarte bogaţi, asemeni celor extrem de săraci, împăcaţi cu traiul lor (la fel de puţini ca şi cei dintâi!…), ştiu foarte bine că esenţa şi simplitatea sunt cele care contează, iar opulenţa şi luxul exagerat sunt un mod inferior şi superficial de a-ţi demonstra superioritatea.

Briscan Zara este scriitor şi publicist