Reportaj: Află cum a decurs Noaptea Învierii, pe vârful muntelui Ceahlău (FOTO)

Liniştea domneşte peste pădurile proaspăt înverzite, şi noaptea, dacă întinzi mâna, poţi crede că într-adevăr vei atinge stelele ce strălucesc în nopţile senine. De aici au luat lumina sfântă în Noaptea Învierii aproape o sută de persoane. Este vorba de Schitul Dochia, aflat la o altitudine de 1750 de metri, o mănăstire în care călugării şi măicuţele trăiesc prin şi pentru rugăciune. Pentru a ajunge aici, mai exact în apropiere de Cabana Dochia de pe masivul Ceahlău, trebuie însă să parcurgi un traseu destul de lung, dar care îţi taie răsuflarea prin peisajele absolut deosebite. VEZI GALERIA FOTO

Sâmbătă dimineaţă am plecat din Iaşi pentru a vedea cum petrec unii oameni sărbătorile pascale în afara oraşului, aşa că mi-am cumpărat un bilet cu destinaţia Durău, pentru ca mai apoi să ţintesc spre Schitul Dochia de pe Ceahlău. “Aveţi cazare la Dochia sus, dacă tot rămâneţi peste noapte?”. Aceasta este întrebarea pe care o veţi auzi atunci când ajungeţi la staţia de salvamont din Durău, adică locul în care începe aventura urcatului pe munte. “Aveţi aici o hartă, cu numerele noastre de telefon, în caz că aveţi o urgenţă. Există mai multe trasee pentru a ajunge sus”, mi-a spus zâmbitoare femeia care mi-a tăiat biletul de cinci lei pentru accesul în Parcul Naţional Ceahlău. După ce mi s-a urat drum bun în jurul orei 10.30 dimineaţa, am observat că turiştii deja urcau într-un număr destul de mare pe munte, şi nu era vorba doar de adulţi, întrucât copiii alergau râzând, cu hărţile în mână, de parcă ar fi purtat cu ei nişte trofee. Am ales traseul marcat cu roşu, adică Durău-Cabana Fântânele-Stânca Panaghia-Staţia Meteorologică-Cabana Dochia. La puţin timp după ce am început să urc, am cunoscut o familie formată din părinţi şi o fetiţă de aproape 10 ani. “Venim din Galaţi şi am ales să petrecem aici Paştele pentru că e linişte, e aer curat şi avem câteva zile libere. Am mai fost şi cu alte ocazii pe munte şi am luat-o şi pe Alexandra, dar ea e entuziasmată mai mult la început, că apoi vrea înapoi, vrea în braţe şi e mai greu”, mi-a spus zâmbind Ramona, mama fetiţei blonde. Auzind aceste cuvinte, mi-am dat seama că nu urcasem de câţiva ani pe-un munte şi am început să-mi fac griji, mai ales că după câteva sute de metri deja simţeam cum respir mai greu. Am continuat, totuşi, pentru că până la Schitul Dochia mai aveam pâine de mâncat. Oamenii care urcă pe munte sunt atât de prietenoşi, încât se salută între ei, cu toate că nu se cunosc. Mai mult, unii care urcă se opresc preţ de câteva minute pentru a vorbi cu cei de vin de sus şi fac schimb de impresii legate de cât mai e până la Cabana Dochia sau se întreabă în spirit de glumă dacă nu s-au întâlnit cu ursul.

Primul popas: Cabana Fântânele

După aproape o oră şi douăzeci de minute, timp în care am făcut mai multe pauze cu noii mei prieteni din Galaţi pentru a bea o gură de apă şi pentru a ne trage răsuflarea, am ajuns la Cabana Fântânele. De aici, Durăul deja începe să pară a fi mai mic, iar pădurile se văd în zare de parcă ar fi o mantie de verdeaţă ce îmbracă munţii din împrejurimi. Dacă vi se face foame între timp, vă puteţi opri să mâncaţi ceva la Cabana Fântânele, mai ales că preţurile sunt modice. “Cabana Dochia – 2h 15 minute”: asta veţi citi pe indicatorul din dreapta punctului turistic de la Fântânele, dar nu înseamnă neapărat că acesta este timpul în care veţi ajunge sus, pentru că de-a lungul traseului veţi găsi mai multe bănci pe care vă puteţi opri pentru a vă odihni şi cu siguranţă veţi dori să faceţi şi fotografii, având în vedere peisajul impresionant. Pe măsură ce Durăul rămâne şi mai mult în urmă, casele devin punctuleţe, iar drumurile din staţiune se transformă în sfori şerpuitoare, pe când Vârful Toaca este din ce în ce mai mare şi mai aproape. Brazi albi şi verzi, Ciuboţica Cucului, mesteacăn şi veveriţe: acestea sunt doar câteva dintre lucrurile care vă vor atrage atenţia, dar nu trebuie să uitaţi că traseul este pe alocuri plin de bolovani sau de cărări la care trebuie să aveţi grijă, pentru a nu vă rătăci.

“E grea viaţa aici”

“Mai aveţi cam douăzeci de minute până pe platoul de sus”. Aşa te vor minţi toţi cei care coboară, în timp ce urci, pentru că după ce vezi panoul cu 1600 de metri, traseul pare din ce în ce mai greu şi ai impresia că până sus mai e o veşnicie şi de fapt urci o scară până la norii ce par de neatins. În jurul orei 15 am ajuns însă la Cabana Meteorologică de la poalele vârfului Toaca, acolo unde a început să plouă cu stropi mari: o ploaie de vară scurtă şi caldă, dar suficientă pentru a-mi uda hainele. Nu a mai durat mult, iar Schitul Dochia a răsărit de după ultimul urcuş, fiind situat parcă la capătul pământului. Biserica neagră era tăcută, semn că toată lumea se pregătea pentru seara de Înviere, dar m-am apropiat totuşi. “Părintele Ciprian nu e aici. A plecat să se reculeagă, numai el ştie unde. A zis că are nevoie de puţin timp singur înainte de slujba de diseară. Ei, domnişoară, dar viaţa e grea aici, nu e aşa cum o văd turiştii. Trebuie să cărăm buteliile cu spatele, tocmai de jos şi nu avem nevoie numai de butelii”, mi-a spus Gică, un bărbat care vine din când în când la mănăstire pentru a ajuta călugării. Atunci când am ajuns eu aici, bărbatul spăla geamurile şi nu s-a oprit din asta nici măcar când îmi povestea. “Păi, gândiţi-vă numai câte ore de slujire există aici pe zi: sunt în jur de 7-8 ore de slujbă şi un singur părinte nu s-ar descurca. E grea viaţa aici”, mai adaugă Gică, precizând că el nu ştie ce să-mi spună mai mult.

Cabana Dochia era plină

“Patru ciorbe fierbinţi, vă rog”, spuneau majoritatea turiştilor pe care i-am găsit la Cabana Dochia. Pe unii dintre ei i-am văzut şi pe traseu, pe când alţii ajunseseră înaintea mea. Angela, femeia care serveşte în restaurant le răspunde tuturor zâmbind, iar când dispare în bucătărie şi zăboveşte mai mult acolo, poţi să suni din clopoţelul atârnat în faţa geamului, iar ea va şti că ai nevoie de ceva. Pe lângă ciorbă, mulţi dintre cei care au ales Ceahlăul pentru a petrece Paştele nici nu mai aveau nevoie de altceva de cele mai multe ori, pentru că pe mesele întinse în încăperea nu prea mare apăreau pe rând, din sacoşe de plastic diferite, caserole cu ridichi, ceapă verde, ouă, şniţele şi alte bucate. “În anii trecuţi veneau oameni, dar nu aşa de mulţi. Încă de luni (nr – săptămâna trecută) nu mai avem paturi libere. Toate paturile au fost rezervate. Noi ne bucurăm însă să vedem că oamenii vin din ce în ce mai mult aici”, mi-a spus Angela, în timp ce-mi întindea ciorba aburindă. Şi dacă pentru unii, venirea de Paşte pe Ceahlău a fost prima experienţă de acest gen de până acum, alţii se pare că au făcut deja o tradiţie din asta. Motivul? “Părintele de aici are har!”. Bogdan, un bărbat din Suceava mi-a spus că deja e a doua oară când vine la Cabana Dochia pentru a merge la Înviere la Schit. “Părintele Ciprian este un om deosebit şi are har, aşa că ţi-e mai mare dragul să vii aici, mai ales că peisajul este parcă desprins din poveşti”, mi-a povestit bărbatul. Când m-am uitat în jur, am observat cu uşurinţă că o cabană precum Dochia a reunit anul acesta de Paşte oameni din mai multe colţuri ale ţării: Suceava, Rădăuţi, Bacău, Bucureşti, Iaşi sau din Transilvania. Nu a durat mult până ce toată lumea s-a împrietenit, iar atmosfera a devenit una foarte caldă, în ciuda temperaturii destul de scăzute de afară.

Învierea la schit

De la Cabana Dochia nu e uşor să mergi singur până la schit în miezul nopţii, pentru că oricât de frumos ar fi, câinii latră pe platou, iar sunetul se aude de parcă numai acest loc ar exista pe Pământ. În jurul orei 23.30, am pornit, aşadar, cu toţii către mănăstire, fiecare mai îmbrăcat decât celălalt şi înarmaţi cu lanterne.
Locaşul sfânt este micuţ, dar primitor, fiind realizat din lemn. Atunci când s-a ridicat mănăstirea, toate materialele au fost aduse cu elicopterul, pentru că era imposibil pentru cineva să aducă atâtea lucruri până sus. În miezul nopţii, biserica domneşte în tăcere şi cu toţii aşteptam cu nerăbdare lumina sfântă. Nu se vorbea decât în şoaptă, de parcă tuturor ne era frică să nu deranjăm acea lume aflată mai aproape de cer. Cu emoţie, am păşit cu toţii în biserică aproape de miezul nopţii, iar cei doi părinţi care au oficiat slujba, respectiv părintele Ciprian şi părintele Josima, au sosit, împărtăşindu-ne din atitudinea lor solemnă. Lumina s-a stins, iar într-un întuneric apăsător, dar care ne dădea emoţii tuturor, am zărit lumina sfântă pe care părintele Josima ne-a împărţit-o, după ce a rostit cu smerenie “Veniţi de luaţi lumină!”. A fost cel mai trepidant moment la care am asistat vreodată. Am cântat împreună cu dascălii şi am rostit cu pioşenie rugăciunile “Tatăl nostru” şi “Crezul”, după care încet am ieşit afară. În faţa bisericii, cei doi părinţi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare au citit despre momentul în care mormântul lui Iisus a fost găsit gol, întrucât acesta înviase printr-o minune. Am mulţumint atunci pentru toate lucrurile pe care le primim, cerând iertare pentru păcatele pe care le săvârşim cu sau fără voie şi ne-am rugat pentru sănătate, dar şi pentru cei care au trecut în nefiinţă. Cu lumânările aprinse de la părintele Josima, am înconjurat o singură dată biserica şi, cu toate că ne învăluia noaptea deasă, m-am simţit în siguranţă pentru că Cel de Sus se simţea într-adevăr prezent printre noi. Slujba nu durează la fel de mult ca în oraşe, pentru că s-a terminat în jurul orei 3.30. Înainte de final, părinţii au sfinţit bucatele pe care credincioşii le-au adus spre sfinţire şi pentru a primi binecuvântarea. Măicuţele, călugării şi părinţii au luat apoi masa, gustând din delicioasele bucatele pe care femeile le-au pregătit cu mare drag pentru Sfintele Paşti. Noi ne-am întors însă cu toţii în cabană, iar sus, în creierii munţilor, platoul s-a umplut de lumina sfântă. Obosiţi, dar cu zâmbete pe buze, am ajuns la Dochia, acolo unde fiecare a scos din bagaj ouă roşii, cozonaci, pască, drob şi alte preparate specifice sărbătorilor pascale.

Marea Alpină

Timpul a zburat pe neştiute, iar dimineaţa, după ce am dormit într-o cameră cu alte şaisprezece persoane, m-am trezit înaintea multora dintre turişti şi am admirat spectacolul naturii, numit şi Marea Alpină. De deasupra pădurilor se ridicau aburi şi se formau norii, astfel încât mă simţeam mai aproape de cer. După acest moment, mi-am luat rucsacul şi am mai trecut încă o dată pe la mănăstire, înainte să încep coborârea. Cu toţii dormeau, şi dacă nu ai fi ştiut că aici într-adevăr îşi duc traiul aproximativ cincisprezece persoane, ai fi zis că locul e pustiu. Mi-am luat rămas-bun de la acest loc superb şi am păşit agale pe potecile marcate cu semnele roşii, care îmi arătau drumul cel bun. Până la Cabana Fântânele am coborât cu nea Ionică, un bărbat de aproape 50 de ani care m-a ajuns din urmă şi care voia doar să facă plimbarea de dimineaţă. Pesemne, nea Ionică ştie foarte bine traseele de pe Ceahlău şi mai toată lumea îl cunoaşte. “Anul trecut am făcut 43 de trasee pe Ceahlău, pentru că eu stau în Taşca, sunt singur şi îmi place să vin la mănăstirea de la Dochia. Părintele Ciprian este un om deosebit. La fel şi părintele Josima”, mi-a spus nea Ionică, în timp ce-mi arăta brazii albi şi se bucura de tot ce vedea la fiecare pas. A fost o experienţă inedită, aproape de nori, într-o lume în care credinţa este puternică şi oamenii sunt dornici să se apropie de Dumnezeu. Timpul parcă s-a oprit, toate problemele zilnice au dispărut şi m-am umplut de energie. Hristos a înviat!