Reportajul – un gen pe cale de dispariţie?

Reportajul a cunoscut o explozie în perioada interbelică şi după aceea şi-a revenit cu greu, suferind maltratări ideologice în timpul comunismului. Scriitorii apropiaţi de mişcările de avangardă au fost cei care au cultivat cu preponderenţă acest gen, în încercarea lor de a fugi de stereotipiile literaturii şi de a se confrunta cu realitatea cea mai concretă, cu viaţa necosmetizată, aşa cum este ea. Geo Bogza, cu ale sale Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1939) şi cu mai cunoscuta Cartea Oltului(1945) este maestrul incontestabil al genului, cel care aduce, fără dubiu, reportajul în ograda primitoare a literaturii. Din tot ce a scris Bogza, nimic nu se apropie de intensitatea şi de patosul relatărilor sale despre oamenii simpli, mineri, petrolişti, despre viaţa de la periferiile marilor oraşe. Sunt paginile nedatate din opera sa. Şcoală a făcut şi F. Brunea-Fox, pentru care reporterul ar fi trebuit să aibă un „ochi multiplu”, ca de muscă. Să înregistreze, cu alte cuvinte, totul şi să reconstituie o realitate dispusă conform unor cauzalităţi care sunt ale literaturii, nu ale cotidianului.

Poate nu este întâmplător că reportajul este cultivat, încă din perioada interbelică, în special de către scriitorii de stânga. El seduce prin promisiunea aventurii, dar se hrăneşte şi din iluzia că poate face dreptate celor nedreptăţiţi. Misiunea sa nu este doar una de a consemna nişte întâmplări şi de a descrie un mediu social, ci şi de a determina o schimbare. De aceea, reportajul este, aproape în egală măsură cu articolul de opinie, cu editorialul, supus vremurilor; el devine, odată cu instaurarea comunismului, un instrument de propagandă cu atât mai perfid, cu cât se poate debarasa de limbajul de lemn specific articolelor care trasează linia Partidului. Pe de o parte, literatura însăşi, proza, dar şi poezia, se apropie, în această tragică perioadă, de reportaj: ele caută să prezinte, într-un limbaj cât mai gri, pe înţelesul omului simplu, noile realizări ale comuniştilor; plămădesc eroi, inventează, de fapt, o realitate croită după tiparul ideologiei. Reporterul, ca şi scriitorul, era cel care trebuia nu doar să prezinte evenimentele, să fabrice eroii din rândul proletariatului, să scotocească în descoperirea exemplului „demn de urmat”, ci şi să impresioneze, să câştige cititorii, printr-un soi de şantaj afectiv, de partea lumii „măreţe” pe care o descria/ inventa. Tocmai de aceea devenise vizibil pentru oricine că, într-un regim opresiv, presa nu are cum să se raporteze la un adevăr neutru, lipsit de teză. Iar reportajul – cu atât mai puţin.

Din fericire, de prin anii ’70, începe să lucreze modelul marilor reporteri ai perioadei interbelice. Geo Bogza, în special, este redescoperit cu entuziasm. Devine un maestru, poate şi datorită unor atitudini verticale în epocă sau unor gesturi care ieşeau, oricum, din tiparul discreţiei politice a „rezistenţilor prin cultură”. În orice caz, reportajul, care presupune şi un sâmbure romantic şi care rimează foarte bine cu aspiraţiile tinereşti de a (re)descoperi lumea sau baremi prospeţimea ei, începe să se îndepărteze de varianta lui searbădă, îmbâcsită, doldora de cifre şi de angajamente şi să se reorienteze către naraţiunea condimentată liric. Patosul este la el acasă într-o asemenea formulă. Ceea ce nu înseamnă că, în covârşitoare proporţie, reportajul, oricât de literar ar fi el, nu rămâne subordonat comandamentelor politice. Dar, cu cât este mai evaziv, mai aproape de literar, cu atât devine el mai popular. Revistele ultimelor decenii din comunism abundă în astfel de texte; ele satisfac, într-un fel, enormul apetit de fapt divers, de vérité, de găsit doar în litera tipărită.

Cu toate acestea, puţini dintre autorii de reportaje se remarcă. Amprenta personală nu interesează în mod special pe cititorul avid de fapte nude, senzaţionale sau măcar ieşite din derizoriul cotidian. În orice caz, se scriu, începând cu anii ’70, reportaje de toate culorile: de la cele pe linie, care idealizează marile izbânzi socialiste de pe şantierele, ogoarele patriei ori din fabricile, uzinele şi minele sale, la cele sportive sau, mai rar, turistice. Unii, cei privilegiaţi, au şansa de a călători în afară şi îşi povestesc experienţa în cărţi de succes. De la Ilie Purcaru, la Romulus Rusan, de la Ion Andreiţă la Tudor Octavian, de la George Arion, la Romulus Zaharia, de la Tiberiu Iliescu, la Cornel Nistorescu (printre cei mai buni, după gustul meu), numele abundă. Nu fac excepţie nici scriitorii consacraţi în alte genuri: Octavian Paler, Adrian Marino, Adrian Păunescu sunt doar câteva exemple. Revista „Flacăra”, cu izul nonconformist, dar, în fond, perfect aliniat, pe care îl aduce, cultivă chiar o „şcoală” a reportajului. Deloc lipsită de reuşite, trebuie să admitem.

Care mai este soarta reportajului azi? Una foarte neprielnică, aş spune. Trăim într-o epocă grăbită, în care imaginea ready made a invadat întregul spaţiu public, astfel încât cuvântul scris, care îi pretinde cititorului atenţie şi simţ al nuanţei, disponibilitatea de a degusta sugestia, nu mai are căutare; prin urmare, genul nu mai garantează succesul (dimpotrivă), la fel cum nu prea se mai întâmplă nici cu literatura propriu-zisă. Iar presa scrisă s-a schimbat atât de mult, dând prioritate fotografiilor şi titlurilor uriaşe, cu cârlig, încât genurile sale clasice nu prea îşi mai află locul în paginile (fie ele şi virtuale) ale revistelor. Rar mai ai şansa de a descoperi câte un reportaj bine scris, de câte un nostalgic care nu se hotărăşte să se despartă de obiectul nostalgiei sale. Numele care îmi vine iute în minte este cel al unui excelent sociolog, cu talent scriitoricesc, Mirel Bănică. Reportaje acceptabile şi uneori chiar bune mai citeam, pe vremuri, în revista „Opinia studenţească”. Cei mai mulţi dintre tinerii jurnalişti, care vânează sau inventează senzaţionalul ieftin, nu prea mai par dispuşi şi, mă tem, nici nu prea mai ştiu să scrie texte de amploare, în care să ofere propria lor versiune asupra unei realităţi care pare specială pentru că este privită şi descrisă într-un anumit fel.

Şi este păcat. Dintre toate genurile jurnalisticii, reportajul este poate cel mai pretenţios şi cel mai seducător.