Revoluţia din decembrie 1989. Istorii şi adevăr (II)

Eram, în urmă cu 27 de ani, în comitetul revoluţionar secundar, din Casa studenţilor, alături de Cătălin Turliuc, de Angela Bârsan (corespondenta de azi a TVR în Harghita), de Adrian Păduraru şi de mai mulţi studenţi. Aveam 27 de ani şi această simetrie m-a făcut acum să scriu câteva rânduri despre acel moment de răsturnare a istoriei noastre trăit de mine în direct.

Alături de impresiile mele directe de martor ocular, am urmărit în toţi aceşti ani întreaga istoriografie consacrată acestui eveniment în încercarea de a discerne, fără patimă şi fără prejudecăţi, ceea ce s-a întâmplat atunci. Ce ştim:

– Doborârea ultimului stalinist din Europa de Est era inevitabilă ca urmare a prăbuşirii întregului sistem vetust de conducere din ţările foste satelit ale Uniunii Sovietice. Acest proces a început formal odată cu ultima decizie politică a preşedintelui Ronald Reagan, cel care, înainte de a pleca de la Casa Albă, a stabilit la New York cu Mihail Gorbaciov, încheierea de facto a Războiului Rece. Acordul politic dintre Gorbaiov şi Bush senior, de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, nu e decât prelungirea diplomatică şi militară a efortului depus de Reagan. Ce nu ştim: în ciuda folclorului abundent, nu există încă vreo dovadă a unei înţelegeri speciale legată de colaborarea serviciilor secrete din cele două blocuri pentru eliminarea lui Ceauşescu, dar cei 25 de ani de secretizare prevăzuţi de legea americană pentru documente Top Secret tocmai au trecut. Deci, tineri istorici, fuga la National Security Archives din Washington, că e la liber!

– Căderea lui Ceauşescu nu ar fi fost posibilă fără o conspiraţie militară din interior. Întotdeauna Cezar e asasinat de gărzile sale pretoriene! E cel mai probabil ca generalul Atanasie Stănculescu, şeful înzestrării armatei şi comandantul companiei secrete Romtehnica prin care Ceauşescu, "preşedintele păcii", exporta armament (România era atunci între primele exportatoare din lume) să fi fost veriga de legătură a contactelor occidentale. El avea libertatea de mişcare necesară şi, în plus, era simpatizat de Elena Ceauşescu ceea ce îl făcea puternic în raport cu Securitatea. El este cel mai probabil cel care i-a capacitat pe Iulian Vlad (şeful Securităţii) şi pe Marin Neagoe (aghiotantul lui Ceauşescu şi comandantul Direcţiei a V-a de pază şi protecţie a dictatorului) să îl trădeze pe Ceauşescu şi să nu intervină în faţa revoltei populare. Ceea ce i-a ajutat pe aceştia să zburde liberi şi nestingheriţi până în zilele noastre. Ştim astăzi că el a ordonat armatei să se retragă în unităţi şi că i-a predat puterea, de bună voie, celui pe care îl pregătise Gorbaciov ca înlocuitor al dictatorului.

– A mai fost, e foarte probabil, un alt scenariu militar pregătit de KGB. Aici rolul determinant trebuia să-l aibă generalul în rezervă Nicolae Militaru, dovedit ca spion sovietic de unitatea specială anti-KGB înfiinţată de Ceauşescu în anii 80. Apărat de ruşi, Militaru nu a păţit nimic în tot deceniul al nouălea, nici el, nici ceilalţi generali din echipa lui, trecuţi şi ei în rezervă. Militaru vizita Consulatul rus şi trebuia probabil să activeze un scenariu de gherilă urbană, împreună cu asasinii sovietici care intrau ca turişti, câte patru în maşini Lada, care să genereze asasinatele în rândul populaţiei civile ce urmau să ducă la căderea regimului ca urmare a revoltei populare. Din ce ştim, acest scenariu era prevăzut pentru martie 1990 şi urma să fie activat în contextul în care se prezuma că forţele fidele lui Ceauşescu îl vor apăra. Este foarte plauzibil ca Militaru, care a pus laba pe conducerea armatei, cu ajutorul lui Ion Iliescu, încă din seara zilei de 22, după arestarea lui Ceauşescu, să fi activat acest scenariu de gherilă urbană pentru a pune el mâna pe putere. Probabil că declanşatorul a fost apariţia rapidă şi regizată la TVR, iar parola probabilă trebuie să fi fost halucinantul apel "opriţi masacrul" spus într-un moment în care nu se trăsese niciun foc de armă. Ştim că el a ordonat a doua zi crimele de la Otopeni, de la Sibiu şi asasinarea atroce a foştilor ofiţeri de la unitatea anti-KGB conduşi de maiorul Trosca care-l deconspiraseră în trecut. A murit vesel, în patul său, şase ani mai târziu, nederanjat niciodată de nimeni deşi, cred eu, morţii de la Bucureşti i se datorează.

– Nu se putea totuşi accepta o lovitură militară în România, astfel că puterea a fost imediat centrată de un grup de activişti agreaţi de Moscova, dirijat din umbră iniţial de odiosul criminal ideologic Silviu Brucan, probabil agent triplu, care l-a propulsată alături de Ion Iliescu pe beizadeaua unui agent cominternist notoriu, fiind instrumentată apoi de securiştii de la comerţ exterior (ofiţeri DIE), cei care au devalizat metodic avuţia naţională transferând-o în buzunare private.

– Ion Iliescu a fost personajul principal al acestui scenariu reuşind să navigheze prin ape destul de tulburi şi periculoase graţie antrenamentului de lider format la Moscova, în anii 50, pentru a exporta modelul sovietic în lagărul socialist, a dibăciei de înalt activist cu ştiinţa şedinţelor furtunoase în care trăgea concluziile la final şi, trebuie să o spunem, a magnetismului personal care a însufleţit-o nu numai pe Elena Ceauşescu, ci şi pe mulţi alţi concetăţeni, până în zilele noastre. Într-o convorbire privată pe care am avut-o cu fostul preşedinte despre diverse detalii legate de ce s-a întâmplat atunci, nu am putut afla nou decât că povestea că ar fi fost coleg cu Gorbaciov e o invenţie (a fost în schimb coleg la universitatea tehnică, marginală faţă de Lomonosov-ul elitelor unde era Gorbaciov, cu Li Peng, fostul premier al Chinei şi el specialist în hidrotehnică) şi că biroul din Casa Scânteii unde s-a dus să vadă fuga lui Ceauşescu "pe televizor color" era al tovarăşului Hegheduş, omul care a continuat nestigherit să conducă Ministerul Culturii şi în lunile următoare sub ministeriatul lui Andrei Pleşu. Ştim că tov. Hegheduş, ca ministru adjunct, avea în birou telefon STS, al comunicaţiilor speciale, cu care încă tovul Iliescu, "cu voia Dvs. ultimul pe listă", şi-a aranjat nestigherit ploile la Ministerul Apărării, La Comitetul Central şi la Televiziune. A, şi încă ceva, l-am întrebat cum a reuşit să pătrundă în după-amiaza aceea în sediul CC care era sufocat de o mulţime imensă. "Pe uşa din dos", dinspre strada Boteanu, pe care o ştia demult, de când mai avea întâlniri de taină. La doi paşi de sediul Direcţiei a V-a a Securităţii.

Pentru alte clarificări, mai avem la dispoziţie încă 27 de ani.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor