Rodul negocierii

Am văzut împreună, în articolul din numărul trecut, cât de fragilă este arta arhitecurii în dependenţa ei de factori extraestetici. Ştim din istorie: perioadele de glorie ale artei spaţiului s-au datorat unor puternice voinţe politice. Dictatori luminaţi sau democraţii autoritare ce au putut guverna într-un mediu cultural puternic, viu, expresiv, întreţinut, susţinut chiar de ei sau de ele. Pe plaiurile noastre, unii voievozi, cei trei regi care au apucat să guverneze şi comuniştii s-au implicat în dezvoltarea arhitecturii. Diferenţa în formele de manifestare a făcut-o cultura, simţul ctitoriei. A compara, în acest sens, ctitoriile regale cu construcţiile comuniste este ciudat, incorect. Cu toate acestea, în vremurile mijlocii ale comunismului românesc, s-a putut întâmpla o libertate relativă de sincronizare a arhitecurii moderne locale la spiritul celei occidentale. Au existat resurse de creaţie şi economice, programe diverse de arhitectură, ce au permis naşterea unei arhitecturi cel puţin onorabile. Teatrele, sediile administrative, centrele civice, dotările turistice realizate în acea vreme, ar trebui deja considerate ca făcând parte din patrimoniul nostru istoric. Daca nu toate, măcar o parte dintre ele. Degradarea acelui impuls generos s-a produs repede prin implicarea directă în actul de creaţie a deciziei brute şi inculte. Ce e de neînţeles e de ce arbitrariul rudimentar continuă şi după eliberarea de comunism. Dictatura unghiului obtuz a fost continuată cu obtuzitatea eficienţei capitaliste…

Dar dincolo de contextul economico-politic în care se construieşte, parcursul creaţiei de arhitectură este plin de obstacole. Un pictor se poate închide în atelierul lui pentru a se deschide total propriilor îndrăzneli vizionare. La fel, un sculptor sau grafician. Ca să înţelegem problemele specifice arhitecturii e indicat să punctăm drumul naşterii arhitecturii, într-o situaţie simplă. Să parcurgem procesul realizării unei case, a unui proprietar care a apelat la serviciile unui arhitect.

Primul pas este un proces de negociere între diferitele viziuni ale arhitectului. Viziunea e o plăsmuire imagistică configurată în spaţiul imaginar conflictual al condiţionărilor de temă, teren, climă, tehnologie etc. şi lumea diversă şi spumoasă a ideilor dependente de cultura arhitectului. Din aceste frumoase şi fragile configuraţii, datorate trăirilor proprii ale arhitectului, îndoielilor şi convingerilor lui, aspiraţiilor venite din idealitate, dar şi ale acelora bizuite pe pragmatism, apare o propunere.

Pasul doi este confruntarea cu viziunea urbanistului sau urbaniştilor exprimată în regulamentele locale de urbanism. Apar constrângeri reale, deseori conflictuale în raport cu frumoasa propunere de proiect dependentă, deocamdată, în totalitate de sensibilitatea creatorului nostru. Este o nouă negociere între viziuni, în esenţă, de aceeaşi natură.

Momentul adevărului îl reprezintă confruntarea cu proprietarul. E un dialog ce se poate schimba îndată în ceartă întrucât proprietarul îşi “construieşte“ între timp propriile lui viziuni. În fond este casa vieţii lui. Omeneşte vorbind, opiniile lui contractual constrângătoare sunt pline de toate pretenţiile şi obsesiile cumulate într-o viaţă. Omul nu este dispus, în nici un caz, să lase totul pe mâna unui străin de sufletul lui, fie el profesionist. Din această confruntare se poate să nu mai rămână nimic din propunerea iniţială şi totul trebuie luat, de mai multe ori, de la început. Schimbarea devine acut incidentală dacă în negociere intervine şi partenerul de viaţă. De regulă viziunile lor nu numai că nu sunt negociate, dar sunt în cel mai ireconciliabil conflict. Şi atunci, domnule arhitect, mai descurcăte dacă poţi!

Dacă se ajunge la o concluzie cât de cât onorabilă, raportabilă la propunerea iniţială de arhitectură, începe un nou proces de negociere, de data aceasta cu partenerii de proiectare a structurii de rezistenţă şi a instalaţiilor. Şi ea poate înrăutăţi soluţia.

Dar procesul nu se opreşte aici. Începe activitatea de obţinere a avizelor de la diverse instituţii, necesare autorizării. Funcţionarii de la mediu, pompierii, cei de la monumente intervin de cele mai multe ori cu propriile lor opinii exprimabile administrativ în condiţionări!

Al şaselea pas este confruntarea cu administraţia locală pentru obţinerea autorizaţiei de arhitectură. În principiu n-ar trebui să fie o problemă dacă proiectul este făcut pe temeiul legilor, regulamentelor, normativelor în vigoare. Dar oriunde în lume acest pachet de determinări legale este interpretabil. Iar la noi sunt printre cele mai interpretabile. Aceste interpretări sunt funciardiferite. Arhitectul nostru le interpretează în dorinţa firească de a păstra ce mai e de respectat din viziunea lui, în timp ce funcţionarii administraţiei le interpretează, de regulă, în sens opus. Atenţie, nu discutăm aici neapărat de divergenţe personale, ci de cele mai grave, instituţionale! Cert e că şi aici se mai pierde câte ceva din seva creaţiei.

În fine, ultimul pas, al şaptelea, este cel decisiv. Este confruntarea cu constructorul. Acesta îşi face propria lui viziune în interpretarea proiectului. Faptul cel mai important este condiţionarea economică a acestei viziuni. Toată execuţia, tehnologiile folosite, calitatea detaliilor se înscriu în spaţiu şi timp într-un pragmatism economic strict. Acum pot începe schimbări ce pot fi fatale în raport cu, vă mai amintiţi, excelenta viziune spaţială a arhitectului de la începutul procesului!

Observăm, aşadar, că în mediul confuz, conflictual, lipsit de sens şi scară a valorilor, arta spaţiului se îneacă în concesii, în compromisuri. Nu s-ar întâmpla aşa dacă în societatea noastră fiecare persoană şi-ar găsi cu uşurinţă locul potrivit personalităţii lui. Dar cum fenomenul nu se întâmplă nicăieri, de ce s-ar întâmpla în arhitectură? Concluziile sunt cenuşii. Va trece multă vreme, până când, în frumosul nostru peisaj dăruit de Dumnezeu, vom aşeza o arhitectură nouă armonizată cu el.