Caută 
5 MIN
O administraţie preponderent ineficientă şi clientelară nici nu are cum acţiona în această direcţie chiar şi atunci când avem de-a face cu demersuri plecate de la cele mai bune intenţii.
Dacă România nu duce lipsă de ceva atunci sigur în acest capitol intră si strategiile. La nivel naţional şi la nivel local s-au elaborat în ultimele două decenii o mulţime de strategii. Iar după fiecare schimbare de guvern apar altele noi. Am ajuns astfel să avem strategii de dezvoltare pentru municipii, pentru judeţe, pentru minerit şi societatea informaţională, pe educaţie si sănătate, pe energie şi lista poate desigur continua. Unele dintre ele au fost chiar bine întocmite, consistente, dar au fost fie ignorate, fie reduse caricatural în mass media la câteva elemente marginale, aşa cum s-a întâmplat cu cea care aborda chestiunile sociale la nivelul României elaborată de o comisie prezidenţială coordonată de profesorul Marian Preda.
Problema e că toate aceste strategii pe de o parte nu au fost asumate într-un cadrul politic mai larg astfel încât să poată supravieţui ciclurilor electorale, iar pe de alta că au eşuat la implementare. În plus, nu s-a făcut o selecţie a priorităţilor. O ţară săracă nu poate susţine prioritar prea multe opţiuni strategice. Dacă vrem să investim în educaţie sau să susţinem anumite segmente economice trebuie prin forţa lucrurilor să reducem cheltuielile în altă parte. Dacă vrem doar să mulţumim clientela politică şi segmentele din populaţie interesante din punct de vedere electoral atunci nu mai are rost să mai elaborăm strategii. Însă nici nu trebuie să ne mai mirăm sau să deplângem blocajul economic şi social în care pare să ne afundăm pe zi ce trece.
Mi-au venit în minte toate aceste lucruri în timp ce asistam la o conferinţă de afaceri organizată recent la Iaşi care a abordat problema exporturilor. Întâlnirea nu a făcut decât să confirme, o dată în plus, ecartul enorm dintre poziţiile oficiale pe acest subiect, dintre declaraţiile abundente de bune intenţii ale autorităţilor la nivel central şi local şi realitatea de pe teren. Şi asta deşi ar trebui să fie clar şi pentru guvernanţi şi, desigur, şi pentru mediul de afaceri, că în condiţiile specifice ale economiei româneşti exporturile sunt vitale. Sigur, puteţi spune, e un truism. Exporturile sunt importante pentru toate ţările. E adevărat, însă în mod special pentru România unde o jumătate din populaţie se află în rural, iar în urban există un segment extins de oameni cu venituri mici, afacerile care se bazează exclusiv pe piaţa internă au perspective de creştere extrem de palide, cel puţin pe termen mediu. Printre motive se numără faptul că populaţia extinsă din mediul rural consumă foarte puţin, iar în general starea de spirit din populaţie, sentimentele mai degrabă negative privind direcţia în care merg lucrurile în ţară, descurajează consumul chiar şi în zonele cele mai prospere, aşa cum este Bucureştiul.
Ţările care au avut succes în materie de exporturi, de la Germania la Coreea de Sud sau Japonia, au elaborat şi pus în practică politici şi strategii de acţiune coerente urmărite cu tenacitate pe termen lung. Au fost construite structuri instituţionale solide pentru sprijinul firmelor care acţionează pe pieţe externe. Spre exemplu Germania, ţară care îşi dispută cu China statutul de lider mondial, ca volum, în materie de exporturi, are o reţea extinsă de camere de comerţ bilaterale, în diferite ţări, sprijinite inclusiv financiar la nivel guvernamental. Aşa cum se întâmplă şi în România, în ciuda faptului că firmele germane au acces în mod inerent la resurse ieftine de capital şi la tehnologie de vârf, mult peste ceea ce este accesibil la noi.
Aparatul diplomatic al statelor cu economii performante acţionează consecvent în sprijinul actorilor din mediul de afaceri care operează în afara graniţelor. Spre exemplu, prezent la Iaşi pentru o manifestare academică, ambasadorul Cehiei a ţinut să facă o vizită şi dealerului Skoda din oraş. Iar ambasada Coreei de Sud întreprinde demersuri de sprijin nu doar în favoarea binecunoscuţilor actori economici din industriile auto şi electronică, ci şi pentru promovarea creaţiilor cinematografice (seriale de televiziune istorice, şi mai recent, şi contemporane, coreene care au devenit destul de populare la noi). Şi să nu uităm de alte iniţiative, precum cea a cuplului princiar, prinţul William şi soţia sa, Kate Middleton, care în cursul vizitei făcute în Statele Unite cu un an în urmă au organizat la Los Angeles o gală de sprijin pentru industria cinematografică britanică. Şi lista cu exemple oarecum similare ar putea continua multă vreme, cu ţări ca Statele Unite sau China.
Prin contrast România face foarte puţin pe această direcţie. Iar acolo unde acest lucru se mai întâmplă, la nivelul unor ambasade, e mai degrabă vorba de un efort individual decât de politici şi acţiuni coerente. Nici în interior nu se fac eforturi pentru sprijinul exportatorilor. Nici în plan legislativ şi nici pe alte segmente, precum în zona finanţării exporturilor, deşi în teorie există o bancă, Eximbank, gândita exact pentru acest rol. În realitate, aşa după cum ne-am obişnuit, sunt multe vorbe şi foarte puţine fapte. O administraţie preponderent ineficientă şi clientelară nici nu are cum acţiona în această direcţie chiar şi atunci când avem de-a face cu demersuri plecate de la cele mai bune intenţii. În fapt exportatorii nu îşi mai fac de mult iluzii. Au ajuns doar să îşi dorească ca măcar statul să nu îi încurce.
