România în 2019 (II)

Să continuăm jocul de imaginaţie început săptămâna trecută. Suntem în anul 2019 şi alegerile prezidenţiale şi legislative din noiembrie, organizate simultan, se vor desfăşura pe fondul reformelor instituţionale reuşite în legislatura ce este pe cale să se încheie. Mai important este, însă, faptul că suntem pe cale să atingem alte câteva obiective importante.

Monitorizarea specială a Comisiei Europene în privinţa justiţiei s-a încheiat la sfârşitul lui 2017. „S-a încheiat” este o formulă oarecum nepotrivită, în sensul că a luat sfârşit tratamentul discriminatoriu aplicat României şi Bulgariei; pe fond, Comisia şi-a asumat misiunea de a monitoriza intensiv situaţia şi de a elabora rapoarte vizând toate cele douăzeci şi opt de ţări membre.

De la 1 ianuarie 2018, România şi celelalte ţări interesate, dar ţinute până atunci pe tuşă, au aderat la spaţiul Schengen. Nu se ştie, însă, dacă acordul va putea supravieţui multă vreme în această formă, întrucât mai multe state vest-europene doresc măsuri mai dure de control al imigraţiei. Oricum, a dispărut încă un factor ce menţinea România la un statut inferior, în UE.    

Începând din 2018, îndeplinim fără probleme criteriile de aderare la moneda unică europene. Noul guvern va anunţa, probabil, că România îşi propune să facă acest pas la 1 ianuarie 2022 – la exact douăzeci de ani de la intrarea în circulaţie a monedei euro şi la cincisprezece ani de la aderarea noastră la UE. Cum ultimii ani au adus o îmbunătăţire notabilă a reputaţiei ţării noastre în privinţa politicilor macroeconomice, nu ar trebui să apară obstacole politice serioase. Aşadar, există mari şanse ca, în noaptea Anului Nou 2022, premierul român să extragă din bancomat primii 10 euro. 

Convergenţa a fost facilitată de performanţele economice bune din intervalul 2015-2019. Creşterea economică s-a situat permanent între 3 şi 5 la sută pe an, permiţând României să reducă distanţa – în termeni de PIB/ locuitor, la paritatea puterii de cumpărare – faţă de media comunitară şi totodată faţă de media celor unsprezece ţări postcomuniste din UE. Rămânem, totuşi, pe penultimul loc în ambele clasamente.

Senzaţia generală este aceea că, fără a înregistra progrese spectaculoase, România se comportă din ce în ce mai bine la capitolul atractivitate economică. Spre exemplu, indicele libertăţii economice elaborat de Fundaţia Heritage ne include, în anul 2019, între primele cincizeci de ţări, apropiindu-ne semnificativ de Slovacia şi devansând Ungaria sau Bulgaria (ţări care ne depăşeau, în 2015). Dimensiunea ce a cunoscut progresul cel mai semnificativ este statul de drept, după ce ţara noastră a ieşit întărită – în sensul capacităţii de reacţie a instituţiilor statului – din scandalurile de corupţie ieşite la lumină în perioada 2014-2016.

De altfel, aceste progrese şi eficienţa sporită a politicilor guvernamentale vor permite în curând României să adere la OECD, clubul neoficial al ţărilor dezvoltate. Foarte probabil, primirea noastră în organizaţie se va petrece la doi-trei ani după aderarea la moneda unică europeană, însă responsabilii politici de la Bucureşti nu exclud fixarea unei date mai apropiate.

Mai importantă decât atingerea acestor repere formale este, însă, percepţia generală că România se menţine pe o traiectorie bună. Procentajul populaţiei ce trăieşte în sărăcie a înregistrat o scădere lentă, dar convingătoare, în perioada 2015-2018. Analiştii explică această tendinţă prin apariţia unor investiţii în ramuri economice adecvate zonelor rurale sau micilor oraşe dezindustrializate în ultimele două decenii. Ultimii ani au provocat şi o dezbatere pe marginea unei reforme a învăţământului, în aşa fel încât copiii şi tinerii din zonele şi segmentele dezavantajate să obţină o şansă reală de ascensiune socială.

Desigur, creşterea economică va putea fi susţinută doar prin venirea unor investitori semnificativi, de preferinţă în sectorul prelucrător. Îmbucurător este faptul că, fără a asista la salturi spectaculoase, a crescut atractivitatea zonelor mai sărace sau marginale.

Ameliorarea situaţiei economice şi îmbunătăţirea eficienţei politicilor guvernamentale tinde să îndepărteze România de capcana statului „slab” sau „fragil”, evidenţiată în studiile contemporane asupra guvernanţei naţionale. Pe măsură ce statul şi-a găsit limitele fireşti ale competenţelor, randamentul său a crescut. Anii 2015-2018 au marcat un progres lent, dar constant în această direcţie, corect reflectat în indicele elaborat de Fund For Peace (unde România a urcat, încă din 2018, în categoria ţărilor „stabile”) sau în cel prezentat de revista Foreign Policy, unde culoarea României s-a îndepărtat de nuanţele de roşu specifice mai degrabă regiunilor din afara lumii dezvoltate. 

Evident că ultimii ani au marcat şi o îmbunătăţire a opiniei analiştilor faţă de funcţionarea democraţiei româneşti, reflectată prin urcarea în diversele clasamente pe această temă. Cel mai influent, aparţinând organizaţiei Freedom House, a consfinţit deja (raportul pe 2017) progresele în asigurarea exerciţiului neîngrădit al drepturilor politice pentru toţi cetăţenii. Atenţia se concentrează acum pe lărgirea sferei libertăţilor civile, astfel încât România să atingă cât mai curând – poate chiar în 2020 sau 2021 – standardele atribuite de Freedom House democraţiilor mature.

Din motive de spaţiu, jocul trebuie să se oprească aici. Ar fi multe de adăugat, iar unele criterii sunt dependente şi de viziunea ideologică a fiecăruia dintre noi. În cele două articole, am încercat să prezint câteva progrese la care am putea spera, în viitorul relativ apropiat. Prea puţine vor fi atinse, însă poate că nu este o idee atât de rea să reflectăm la o posibilă normalitate, chiar dacă astăzi ea ne pare a fi îndepărtată.      

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”

Publicitate și alte recomandări video