România la două capete

Povestea cu nominalizările româneşti pentru un post de comisar european nu putea să nu fie una tipic românească, cu mişcări pe lângă lege şi dorit electorale: tov Ponta Victor Viorel, în dulcele stil dâmboviţean, a jucat la două capete, lăsând să se-nţeleagă că îl va susţine pe Dacian Cioloş, tehnocratul care tocmai îşi încheie mandatul de comisar european pe Agricultură (ca fapt „divers”: unul de succes), dar pe şest a propus-o, pe lângă Dacian Cioloş, şi pe Corina Creţu, pupila „bătrânului edec” Ion Iliescu!

În articolul „România s-a ales cu praful de pe toba Comisiei Europene” (Adevărul de weekend, 5-7 sept. 2014), Sebastian Zachmann rezumă cât se poate de limpede chestiunea: „Ponta a făcut două nominalizări: Cioloş – pentru Agricultură sau Politici Regionale – şi Corina Creţu, pentru un portofoliu oarecare. Aşadar, puterea de negociere a României a fost slăbită chiar de premier, care a preferat ca europarlamentarul PSD Corina Creţu să primească orice mandat, numai să-l încurce pe tehnocratul Dacian Cioloş, un apropiat al preşedintelui.”

Ar fi de-a dreptul de râs de n-ar fi de plâns că acelaşi Ponta apoi a acuzat toată opoziţia de strâmbe puse pe la Bruxelles: dacă tot a obţinut pentru România „praful de pe toba Comisiei Europene”, măcar să speculeze electoral treaba aruncând pisica moartă-n ograda opoziţiei, adică dând vina pe Johannis, pe Blaga, pe Băsescu, pe oricine i-a pus oglinda-n faţă! Oglindă în care-şi vedea propria mutră, iar din off ar putea răsuna o voce rostind „Ponteluş cu părul Creţu/ Fură raţa din coteţu/ El se jură că nu fură,/Dar l-am prins cu raţa-n gură/ şi cu ou-n buzunar! /Hai la Sfatul Popular.//Nu mă duc c-am fost o dată/Şi-am căzut cu nasu-n baltă.”

Joi, analistul economic Lucian Isar a spus la televizor (B1TV), citez din memorie: „dacă s-ar fi făcut un top 500 cu oameni din România competenţi şi apţi pentru a fi comisar european, Corina Creţu n-ar fi fost în el”. Şi te-ntrebi, iar şi iar: de ce? De ce în ţara asta probabilitatea de-a propune pentru un post important pe cineva potrivit, după competenţă şi merit, tinde spre zero? De ce? De ce Corina Creţu, care ca europarlamentară a avut o prestaţie mediocră, de-a dreptul parlamentabilă? Ce-o recomanda? Şi ce-o recomandă, de vreme ce ea a rămas în cărţi, dar nu pentru un post cu greutate, ci pentru unul marginal (Ajutor umanitar…)? În afară de faptul că-i femeie (hahaha, taman ca atare a şi ieşit, de altfel, cel mai mult în evidenţă – ca pare-se fostă amantă a fostului secretar de stat al SUA Colin Powell) şi pupila lui Iliescu, nimic. Absolut nimic. Atunci, de ce ea? De ce Corina Creţu? Cumva pentru că tatăl ei a studiat şi el la Moscova, ca şi Iliescu? Ori doar pentru banalul fapt că-i prietenă cu Dacianuţa, soţia lui Ponteluş? Dracu’ roşu ştie!…

România de jos: „Ce faci, băi hoţule…?”

– Ce faci, băi?

– …

– Ce faci, băi hoţule, băi criminalule?

Astea au fost vorbele rostite sâmbătă dimineaţa ţărăneşte de tare la mobil de către un tip pe o mică terasă din Galata. Tonul – deloc a reproş, dimpotrivă. A fost unul, cum să-i zic, aşa, de alint!

În drum spre casă, apoi, mi-am amintit o vorbă uzuală care minimalizează o noţiunea cu sens negativ conotând-o pozitiv gen: ce oţ e puştiu’ nostru! Ajuns acasă am descoperit că există chiar o carte pe tema aceasta. Este un volum de eseuri cu titlul „Hoţia la români” şi a fost publicată de Marius Ghilezan în 2008 la Editura Runa. Citez din prezentarea ei, găsită pe contul de facebook al autorului: „Se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii. Imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delincvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se «descurcă» la locul de muncă. Părinţii sunt vinovaţi că în loc de educaţie oferă alinturi de gen: «ce ‘oţ eşti»”.

Dar să revin la frazele auzite: nu-i aşa că au, prin conţinutul lor, valoare de-o mică pildă? În România de azi, a fi „hoţ”, a fi „criminal” poate avea lejer valenţe de titlu familiar, ca să nu zic… nobiliar. Omul de la celălalt capăt al convorbirii telefonice era astfel apelat dintr-un fel de admiraţie şi respect. Vorba vechiului proverb: hoţul neprins e negustor cinstit, nu? Până ce-o cădea cu nasu-n baltă…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video