România – schimbare la relanti

Logica istoriei a fost îngenuncheată însă de realitatea încâlcită a lumii noastre întârziate. Încremenirea ţării într-o formulă anacronică de comunism asiatic, fără corespondent în Europa, într-o reţetă de narcisism combinat cu iluzia boicotării istoriei a marcat mentalul nostru colectiv pentru o bună perioadă de timp şi a permis acumularea unui ocean de frustrări, ce nu a mai putut fi canalizat decât spre un mod haotic şi tribal. Gestionarii acestei realităţi au fost liderii decembrişti, marca TVRL (Televiziunea Română Liberă, dacă vă mai amintiţi), comunişti tot unul şi unul, provenind din prima generaţie a perioadei Dej (vezi Iliescu, Bârlădeanu, Brucan, Marţian) sau urmaşii acestora (vezi Petre Roman, fiul KGB-istului Walter, ori Adrian Năstase, ginerele lui Angelo Miculescu), nepuşi ori retraşi din funcţiile de prim-plan de către Ceauşescu. Astăzi este limpede pentru orice român de bună-credinţă că în decembrie 1989, în lunile anterioare şi în anii ce au urmat, s-a produs o reglare de conturi între gruparea internaţionalistă din perioada Dej şi cea naţionalistă din era Ceauşescu. Au învins primii, cu ajutorul neprecupeţit al "turiştilor" sovietici care au împânzit ţara. Scenariul KGB-ist este atât de străveziu, că numai emulii lui Iliescu loviţi de orbire ideologică nu-l văd. Fractura dintre ei şi minoritatea lucidă este linia de separaţie care avea să genereze teoria celor "două Românii". Cu această pornire, ţara nu putea decât să se împotmolească şi să fie depăşită la toate capitolele de fostele ţări comuniste central-europene. Aceasta este sursa esenţială care a permis promovarea unei genealogii sui-generis: gestionarea tranziţiei spre democraţia liberală de către comuniştii cei mai anacronici. Între ei şi România dinamică s-a căscat o prăpastie pe care nu am putut să o depăşim decât peste 25 de ani, adică în 16 noiembrie a.c., când noua Românie matură şi responsabilă a reuşit să o depăşească pe cea întârziată.

Pe linia fragilă dintre cele două Românii s-au iscat mereu scântei, care au fost interpretate de cei întârziaţi ca reacţionare, iar de cei vizionari ca mântuitoare. Doi bătrâni au gestionat, la începuturi, cele două tabere: Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Sper ca primul să aibă sinceritatea să admită, la fel ca şi comilitonul său, Al. Bârlădeanu, că dreptatea a fost de partea lui Coposu. România a avut parte de procese şi evenimente tipice pentru lumea întârziată, pe care le mai întâlnim doar în spaţiul asiatic: instigarea muncitorilor împotriva intelectualilor, mineriadele, izolarea internaţională, haosul legislativ, ratarea privatizării şi edificarea capitalismului "de cumetrie", întârzierea şi partizanatul în gestionarea reformelor, blocarea reformei administraţiei, care a generat actuala clasă a baronilor corupţi şi instituţionalizarea unui mega-partid pe măsură – PSD, ce a controlat nestingherit, prin structuri oculte, spaţiul public. Ţara a ajuns astfel prada grupurilor de interese politico-financiare, care au gestionat cea mai iresponsabilă şi păguboasă operaţiune de jaf al unei naţiuni din toată Europa.

Dar tabloul dramatic are şi câteva pete de lumină, concretizate în aderarea noastră la UE şi NATO. Ele s-au produs atunci când molohul pedeseristo-pesedist s-a fisurat sub presiunea evenimentelor internaţionale, în principal (declinul Rusiei lui Elţin, care l-a văduvit pe Iliescu de speranţe), şi progresul ideilor liberale şi libertare în Est.

Bref, România s-a mişcat, dar sucit şi contradictoriu, astfel încât, după 25 de ani, aproape totul trebuie luat oarecum de la început, adică făcut bine şi în respectul oamenilor. Sper să se fi încheiat "cucerirea mongolă" şi să edificăm respectul de sine. Sunt atâtea speranţe pe care le-am investit în nul preşedinte Klaus Iohannis, că aproape mă sperie imensitatea sarcinii. Îmi place să cred că vom reuşi împreună, căci altfel suntem condamnaţi să ne întoarcem în neantul stepelor.

Mihai Dorin este istoric şi publicist