România spaţiilor interstiţiale (I)

Dintre numeroaele definiţii ale interstiţiilor prezente pe site-ul dexonline.ro am selectat doar pe cele apropiate sensului de interstiţiu teritorial, sensul care va utilizat în această miniserie pe care o propun începând de astăzi: "spaţiu intermediar", "interval", "spaţiu liber între două părţi ale unui întreg". Dacă primele două par a lămuri, într-o manieră explicită, ceea ce ar însemna un interstiţiu, ultima definiţie am selectat-o deoarece introduce o caracteristică fundamentală a unui astfel de spaţiu. Nu e vorba de un no man’s land, ci de un spaţiu delestat de centrul său, de puterea de decizie teritorială, de capacitatea de a se auto-guverna, un spaţiu teritorializat, dar a cărei gestiune e realizată de centre de decizie situate în exterior. Aceste spaţii sunt rodul unor accidente geopolitice, dar adesea sunt generate şi de către structurile amice de încadrare teritorială, când ne referim la nivelele scalare inferioare. Teritoriul Moldovei poate fi un bun exemplu, prin prisma acţiunii ambelor categorii de actori – externi şi interni, acesta particularizându-se în "amalgamul teritorial" românesc prin evoluţia structurilor sau, în fine, sub-structurilor sale teritoriale, fiind un spaţiu, care, în vicisitudinile istoriei, se regăseşte ca segmente ale unor metastructuri teritoriale, fiecare cu propria sa coerenţă şi logică spaţială. Dacă istoria consemnează clar în ce măsură teritoriul moldovenesc a fost spaţiul accidentelor geopolitice majore ale Europei intermediare, nu acelaşi lucru se poate spune despre cum a agravat Bucureştii, centrul unic de decizie teritorială la nivel naţional, situaţia sub-structurilor teritoriale moldoveneşti rămase în componenţa statului roman.

În proiectarea şi construcţia sistemului teritorial românesc s-a optat, conform modei timpului, pentru centralizare, devenită, în interiorul episodului socialist, excesivă şi rigidă. Acest fapt a dus la detaşarea în ierarhia urbană a Bucureştilor, capitală a noului stat, imprimând sistemului urban românesc un caracter primaţial şi monocentric. Recentrarea structurilor teritoriale în interiorul statului român şi susţinerea metastructurii teritoriale naţionale au alterat însă coerenţa structurilor spaţiale regionale, îndelung şlefuite, alimentând deconstrucţia lor. Astfel, rezultatele proiectului nu întârzie să apară – un sistem urban naţional de tip christallerian (de la W. Christaller, iniţiatorul teoriei locurilor centrale), controlat ierarhic, aproape cazon, caracterizat printr-o rezilienţă teritorială ridicată; acest fapt explică parţial dificultatea re-agregării clustere-lor urbane şi a renovării sistemelor urbane regionale, respectiv a creării structurilor policentrice.

„Structurile spaţiale moştenite din perioada modernă şi episodul socialist sunt puse în evidenţă de talia demografică şi de funcţiile oraşelor, de ierarhia rigidă şi de morfologia profund christalleriană a reţelelor urbane, fiind în general responsabile de trăsăturile monocentrice ale sistemului urban naţional. Industrializarea, un ultim avatar al modernităţii în decalaj cu sensul istoriei, a bulversat în mod profund sistemul urban prin supra-dimensionarea oraşelor de mărime medie şi prin transformarea teritoriului urban într-o colecţie de spaţii mono-funcţionale cu un rol simplu şi robust de vitrină propagandistică/ ideologică. În condiţiile sistemului socialist, care promova standardizarea în toate compartimentele societăţii, prin cazarea maselor de emigranţi rurali şi prin metamorfozarea peisajului urban caracterizat de replicarea deranjantă, fractală, a stilului arhitectural funcţionalist, s-a realizat o adevărată şi nefericită suprapunere între ingineria spaţială şi cea socială. Rezultatele noului proiect tranzacţional, impus în mod piramidal şi ierarhic prin trinitatea Patrie-judeţ-comună, sunt caracterizate de o puternică rezilienţă teritorială şi socială, care explică parţial dificultatea instalării policentrismului ca o premisă de evoluţie a sistemului urban din România (George Ţurcănaşu, Alexandru Rusu, Le système des villes en Bulgarie et en Roumanie. Quelles perspectives pour un polycentrisme?, în L’espace géographique, no.4, Paris, 2008).

România e în raport cu contextul regional-european o structură compozită, o sumă a unor teritorialităţi regionale din spaţiul intermediar dintre zona central-vestică, estică şi balcanică a Europei, iar evoluţiile din ultimele două decenii consolidează caracterul de interstiţiu al structurii noastre teritoriale naţionale.

Dinamica teritorială are un anumit grad de „perversitate", pentru că nu întotdeauna se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a construcţiei teritoriale naţionale. Exemplele sunt multiple, chiar şi dacă ne limităm la structurile teritoriale româneşti. Insuficienţa unor servicii metropolitane către periferiile structurilor teritoriale româneşti impune preeminenţa unor cetralităţi situate dincolo de graniţă (Budapesta sau Viena, de exemplu). Există şi manifestări mai subtile. Emanciparea comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv desfiinţate etc. (Pe data viitoare!)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi