Salonul galben

…Desigur, Dumnezeu apărea destul de des în visele masterandului Holiver, când îmbrăcat în haine de lumină lăuntrică ce se răspândea difuz şi blând prin încăpere, când în haine de lumină stelară. Stând ciucit la rădăcina salciei pletoase, apărute în salon, cu gândurile duse, masterandul nu-i distingea trăsăturile chipului, ci doar conturul vag. Sau, poate, nici conturul: o elipsă uşor alungită în jos în interiorul căreia se învârteau, asemenea spiţelor unei roţi, raze de lumină, ce se ondulau risipindu-se pe suprafaţa lacului, apărut şi el, ca prin minune, în salon. (Ce fel de lac era acesta, şi de ce apărea dimineaţa, dar şi seara, tocmai în mijlocul salonului, nu cu mult timp înainte de vizitele obişnuite ale medicilor, în frunte cu profesorul Perjovski, care îmbrăcat într-un halat larg, alb, înainta ca un dirijor gesticulând în faţa asistentelor, masterandul nu putea înţelege.) În mijlocul chipului dumnezeiesc se putea zări un gol rotitor ce strângea spiţele acestea la un loc, apoi le risipea din nou, oprindu-le mişcarea şi deformându-le forma elipsoidală. Iar din chip se prelungea o umbră ocrotitoare, potopind lucrurile din jur. Printre spiţele de lumină lină, înotau bancuri de peşti şi de mormoloci frumos coloraţi, care, ridicându-se la suprafaţa apei, se transformau în chipuri, spărgându-se ca nişte bule mici de aer, cu un pocnet uşor. Masterandul contempla acest joc rotitor adâncindu-se în gânduri. Dar oare de ce sufletul lui Holiver nu simţea bucuria năvălind înlăuntrul lui, ci, dimpotrivă inima masterandului, pe măsura ce se adâncea în contemplaţie, se strângea înlăuntrul pieptului, ca un ghem dureros de pâclă împănat cu bolduri? Cine eşti tu, ar fi vrut să întrebe masterandul, şi de ce chipul tău e gol asemenea sticlelor de bere, pe care seara pacienţii din salon le golesc şi le aruncă pe fereastră în grădină?! Întrebarea aceasta stărui mult timp pe buzele sale, şi i se păru stranie, îngrozitoare, astfel că trupul său căzu pradă unor fiori, ce-l zguduiră din cap până-n picioare. Întrebarea nu-şi găsea rostul, odată ce nu exista nici un răspuns cât de cât palpabil, care să-i risipească ceaţa îndoielii din suflet, şi atunci de ce îşi frământa zadarnic mintea masterandul?! Nu cumva din pricina acelei comparaţii şocante care-i ispitise inima, atunci când comparase chipul gol al Domnului cu sticlele de bere pe care bolnavii, într-adevăr, la căderea nopţii, după ce medicii plecau acasă şi rămâneau doar cei de gardă, goleau sticlele de bere ascunse sub saltea, în burlane şi în alte colţuri dosnice ale spitalului, şi după ce le goleau, le aruncau pe geam?! Cine îl ispitise pe masterand să cugete astfel?! Comparaţia era, la drept, vorbind o blasfemie. Dacă Dumnezeu era atotştiutor şi atotputernic, de ce nu-l oprise pe Oliver de la păcat? De ce nu îndepărtase gândurile rele din inima lui Holiver, ci, dimpotrivă, îşi spuse masterandul, îi înfierbânta imaginaţia, făcându-l să se îndoiască de atotputernicia divină… ”Da, aşa e, Oliver, auzi masterandul un glas sunând înlăuntrul lui, dar şi în afara sa, dacă sunt atotputernic şi atoateştiutor, de ce nu te feresc de gândurile rele ce-ţi bântuie conştiinţa ta bolnavă?” Şi, după o pauză de tăcere, Atotputernicul adăugă, mângâind cu razele de lumină moi, plăcute, faţa îngândurată a masterandului: ”Da, da, bolnavă, îngână el. Gândurile acestea te-au îmbolnăvit şi te-au dus la marginea prăpastiei. Nici un medic psihiatru, nici o somitate nu-ţi va putea alina durerea sufletească. În fond, ce fac medicii aici? Experimentează. Aruncă o îndoială în sufletul tău năpădit de tristeţe şi aşteaptă să reacţionezi. Te hipnotizează, îţi produc halucinaţii. Te fac să vezi ceea ce nu există. Şi îţi şterg din memorie ceea ce există. Cum crezi că a apărut acest iaz în mijlocul salonului? El nu e decât o iluzie. Iar când reacţionezi, consemnează totul pe hârtie. Adună cazurile şi fac statistică. După care trag concluziile de rigoare. Nici psihiatria şi nici statistica nu sunt soluţii pentru o conştiinţă bolnavă. Te-ai adâncit prea mult în tine, Holiver! Trezeşte-te la realitate. Ia viaţa aşa cum este. Lasă peştişorii să înoate-n voie. Nu te gândi la peştii piranha. Nu te gândi la chipul meu ros de pecingine. Şi nici la chipurile ce izvorăsc din el. Sunt, într-adevăr, ca mormolocii. Prea mulţi, dar prea infimi ca să-mi reconstituie chipul nevăzut cufundat în adâncimea beznei acoperite de lumină. Trezeşte-te la viaţă. Nu te adânci în gânduri negre. Ele nu aduc nimic bun. Şi nici nu te lăsa pe mâna altora…” Sprijinindu-şi părul răvăşit de trunchiul salciei pletoase, masterandul răspunse: ”Vreau să mă cunosc pe mine însumi!” Rotindu-se în sensul acelor de ceas, razele de lumină se apropiară de faţa masterandului, îi gâdilară plăcut ochii, buzele, fruntea, urechile şi chiar nasul, făcându-l să strănute, apoi se îndepărtară, nu însă înainte de a i se aşeza pe mâini, astfel încât masterandul rămase singur cu gândurile sale goale, rezemat de trunchiul alb al salciei pletoase ce-şi răsfira frunzele gălbui deasupra patului metalic, străjuit de două dulăpioare, răsfrânte în umbra răcoroasă a lacului, despre care Domnul spunea că nu-i altceva decât o iluzie hipnotică indusă în mintea pacienţilor de către medicii aflaţi în cabinetul lor experimental din pavilionul de alături. Desigur, salcia pletoasă era tot o iluzie, dar această iluzie avea menirea să-i aline rănile lui Holiver, adăpostindu-l sub umbra sa răcoroasă. ”Şi eu am încercat să mă cunosc pe mine însumi, spuse cu o voce tristă Domnul, m-am adâncit în mine, mi-am cercetat fiecare colţ al sufletului, fiecare umbră, dar n-am ajuns decât la înşelăciune de sine şi ispită, şi atunci…” După, Dumnezeu oftă adânc, tăcând o vreme-ndelungată. Probabil că Domnul dorea ca masterandul să-l întrebe: ”Şi atunci ce s-a întâmplat, Doamne?” Dar Holiver tăcea. Aştepta ca Dumnezeu să-şi continue destăinuirea, fără îndemnul său. Chipul de lumină din faţa lui se întunecă pentru o clipă, lăsând o adiere de tristeţe să se strecoare în sufletul masterandului. Aceasta îl trezi din aţipeală, făcându-l să fie mai atent şi mai prevăzător la cuvintele Domnului. Nu trebuia să apară în ochii Lui nici prea insistent, nici prea delăsător. Nici prea blând, dar nici aspru. Nici  prost, dar nici din cale afară de ager la minte, căci agerimea minţii dă naştere la orgoliu deşert, făcând inima să bată într-un ritm în care nici contemplarea lucrurilor din jur, nici contemplarea adâncimii propriului eu nu sunt posibile… Atunci cum ar trebui să fiu?, se întrebă Holiver. Şi în timp ce această întrebare se rostogolea domol în sufletul său năpădit deodată de-o teamă ciudată, masterandul auzi din nou glasul Domnului, însoţit de un oftat plin de blândeţe şi înţelepciune: ”Şi atunci, spuse Atotputernicul, am făcut lumea această, şi am făcut-o şi pe cealaltă, versul şi reversul, locul unde se scurg sufletele după moarte, unde trupul se transformă într-un abur de umbră şi lumină, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, pe care, iată, o ţin în mâna mea şi din când în când o fac să se rostogolească în apa acestui lac iluzoriu…”. Şi spunând aceasta, Domnul întinse mâna sa dreaptă spre Holiver şi-i arătă o monedă de aramă cu zimţi tociţi lipită de podul palmei sale, pe care se vedea desenat un chip nedesluşit înconjurat de raze de lumină. ”Deci, acesta-i chipul lumii în care trăim?”, întrebă masterandul. ”Acesta, răspunse vocea Domnului. Acesta-i chipul meu…” ”Dar pe revers? Acolo e un alt chip?!” ”Nu ştiu, răspunse învăluit de tristeţe glasul Domnului. ”Şi lumea noastră, întrebă masterandul, încape într-o monedă atât de mică?” ”Încape, răspunse glasul. De ce să nu încapă?! Odată ce Eul meu cel mare e aidoma Eului meu mărunt, aşa şi lumea…” ”şi lumea, ce se va întâmpla cu ea, dacă o lăsaţi să vă lunece din palme?!” ”De ce să n-o las, răspunse glasul, dacă-i lunecoasă? Poate am şi eu dreptul să am palmele goale, ca să pot aplauda cu ele?!” ”Să aplaudaţi?”, întrebă nedumerit masterandul. ”De ce să nu aplaud?” Şi zicând acestea, Dumnezeu îşi ridică palmele în aer în salonul năpădit de sălcii şi bătu din ele. Brusc se făcu întuneric şi linişte deplină. Apoi se auzi râsul profesorului, care înconjurat de ceata lui de asistente îmbrăcate în halate albe se îndreptau spre locul unde se afla masterandul. Toţi bolnavii se ridicară din paturile lor şi aplaudară frenetic, făcând plecăciuni în faţa lui. Masterandul aplaudă şi el, şi sufletul îi fu cuprins de o întristare fără margini: ”Da, lumea ta e lunecoasă, Doamne, murmură el. Totul îţi lunecă printre degete. Nimic nu e consistent. Nimic nu e aşa cum este.” ”Lunecoasă, lunecoasă, făcu profesorul apropiindu-se de patul masterandului… Dar, cu răbdare şi strădanie, cu ajutorul ştiinţei, noi o vom face să nu mai fie chiar atât de lunecoasă… Scoate-ţi pijamalele şi întinde-te pe pat!”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist