Şansa normalităţii

În mod normal, dacă avem capacitatea să ne cunoaştem interesele majore, pe ei ar trebui să-i identificăm şi să-i sprijinim să dea coerenţă timpului nostru. Trăim de prea multă vreme sub semnul inflaţiei gesturilor grandilocvente, a surpării riscante a încrederii în noi înşine şi în capacitatea de regenerare a naţiunii. Senzaţia că ne mişcăm în gol este sufocantă pentru orice om de caracter din această ţară. Pe acest fundal de abandon, a progresat superficialitatea, neîncrederea şi suspiciunea. Oamenii şi-au pierdut nădejdea în mai bine, în semenii lor şi în viitorul ţării, cu toate că apartenenţa noastră mult râvnită la structurile euro-atlantice ar fi trebuit să sporească buna rânduială şi optimismul. Oamenii cred tot mai mult că ratăm idealurile cu o uşurinţă revoltătoare, că nu avem capacitatea să ne mobilizăm, că politica a devenit o afacere de bazar oriental, iar între noi şi Europa prăpastia se adânceşte în loc să se atenueze. Cam acesta pare să fie bilanţul trist şi necontrafăcut al ţării în pragul alegerilor prezidenţiale. Aşa cum au debutat, aceste alegeri sunt cele mai ciudate din câte au avut loc. Şi nu pentru că nu le-ar lipsi miza. Slavă Domnului, pesediştii par mai decişi decât oricând să treacă peste cadavre pentru a-şi asigura controlul total al ţării. Abia dacă au început să arate ce mobilizare de fonduri şi ce cascadă de mijloace de toată mâna vor pune în mişcare, pentru a ne demonstra că nimic nu le stă în cale.

Un candidat face diferenţa în acest peisaj în care indecenţa îşi să mâna cu iresponsabilitatea. El este convins că Europa eternă este cea clasică, în care gestul este atent măsurat, gândul cumpătat, iar politica este arta posibilului în limitele decenţei. Este conaţionalul nostru, Klaus Iohannis. Vine din Transilvania, adică din leagănul nostru istoric, acolo unde întocmirile au fost mereu mai aşezate, adică mai echilibrate, întrucât s-au iscat din exerciţiul concurenţei dintre etnii. Transilvania nu este doar cel mai vechi spaţiu românesc, dar şi cel mai dinamic, mai european şi mai emblematic pentru devenirea noastră. El a fost aproape mereu în avangarda ideilor şi idealurilor care au marcat naţiunea noastră. A ne raporta la Transilvania este echivalent cu măsura, echilibrul, bunul simţ şi folosofia lucrului bine făcut. Românii şi saşii ardeleni au edificat această dimensiune clasică: primii, prin temeinicia întocmirilor ţărăneşti, iar ceilalţi, prin rigoarea muncii şi edificarea burgurilor. Ungurii au făcut notă discordantă în ecuaţia transilvană, prin înclinaţia lor spre bravadă şi idealuri supradimensionate. De aceea, românii şi saşii au făcut casă bună. Şi în vechime, şi astăzi. Când românii au decis, la 1918, să încline balanţa în favoarea unificării cu ţara, saşii au recunoscut acest drept istoric fără ezitare. Au fost buni cetăţeni ai României Mari şi nu au militat niciodată pentru alte cauze, de dragul unor himere. Având peste opt secole de prezenţă neîntreruptă în Transilvania, e normal ca ei să fie pământeni, la fel ca şi noi, românii. Au suferit ca şi noi, dacă nu chiar mai mult, prigoana comunistă şi nu au întors spatele ţării, atunci când au fost vânduţi de Ceauşescu în Germania. Românii au asimilat lecţia germană, întrucât aceasta s-a situat în parametrii normalităţii. Modelul german autentic şi nu cel compromis de nazism a avut şi încă are o calitate majoră: este catalitic, adică adună energiile, şi nu le risipeşte. Vezi domniile lui Carol I şi Ferdinand cel Loial. Din lecţia germană, spre deosebire de altele, care le-au fost impuse cu forţa, precum cea maghiară ori cea rusească, românii au avut înţelepciunea să se inspire, să înveţe, adică, în fond, să sporească.

Neamţul pământean Klaus Iohannis este beneficiarul acestei importante moşteniri istorice. Vine din cultura rigorii, de aceea are simplitatea, tenacitatea şi buna cuviinţă, atât de utile, atât de necesare şi atât de rare într-o ţară sedusă în ultimii 25 de ani de politicieni năimiţi, care ne-au dus acolo unde suntem. Ce s-a ales din idealul integrării europene, dacă ţara este sleită de o clasă politică iresponsabilă, lipsită de patriotism, de maturitate şi decenţă? Într-o Europă cu pereţi de sticlă, toate năravurile proaste şi toate apucăturile ticăloase ale politicienilor se văd la lumina zilei. Nu le mai putem ascunde sub preş. E timpul să ne lecuim de politicieni limbuţi, care se împăunează cu românitatea şi cu marile idealuri istorice, pentru a încerca o metodă atât de necesară: aceea a lucrului bine făcut. Să avem smerenia de a învăţa de la cei care o ştiu. Împreună putem reuşi. Să ne acordăm această şansă istorică, aşa cum am mai făcut-o, ori de câte ori raţiunea a dominat nestingherită de “patrioţii de profesie”, care se iluzionează cu gândul că dacă au nume româneşti, poartă obligatoriu în suflet România De aceea nu ezit să spun: decât această gaşcă pretins românească şi cu apucături de hoardă jefuitoare, mai bine un neamţ pământeam, aşezat şi tenace.

Memento: cei mai mulţi români gândesc astăzi că dacă în 1990 l-am fi ales pe româno-englezul Ion Raţiu, nouă şi ţării ne-ar fi fost incomparabil mai bine. Subscriu întru totul. Să nu repetăm greşeala de-acum aproape 25 de ani, pentru a nu ne plânge mai apoi că suntem victimele vitregiei vremurilor ori nu avem noroc pe lume.

Mihai Dorin este istoric şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video