Sărăcia şi fudulia

În presa centrală a trecut aproape neobservată ştirea că doamna Sevil Shhaideh, şefa dezvoltării regionale şi a fondurilor europene, s-a angajat într-un turneu naţional de promovare a Programului Naţional de Dezvoltare Locală (PNDL), mergând dintr-un judeţ într-altul pentru a discuta cu primarii despre nevoile comunităţilor locale. Pentru cei ce abia au deschis televizoarele pe canalul nostru, precizăm că doamna Shhaideh este vicepremierul însărcinat să traducă în faptă miezul programului de guvernare al PSD. În miezul acestui miez se află o misterioasă nucă tare. Până şi cel mai înapoiat cătun românesc va beneficia de: şcoală, servicii medicale de bază, apă şi canalizare, încălzire şi curent electric, drumuri asfaltate sau măcar bine întreţinute, facilităţi cultuale, culturale şi sportive. Altfel spus, partidul se va îngriji să li se asigure oamenilor o viaţă decentă, o viaţă cu ritm urban. Ceea ce nu au reuşit în jumătate de secol comuniştii va fi împlinit de guvernarea PSD într-un singur ciclu electoral. Cum şi cu ce bani e posibil aşa ceva?

Vehiculată în toate campaniile electorale postdecembriste şi de către toate partidele, ideea ridicării şi modernizării satului românesc a devenit un soi de incantaţie magicărostită în public, în contrast din ce în ce mai pronunţat faţă de realitate. Iar realitatea – o poate constata oricine, cu ochiul liber – nu e că lumea rurală românească a intrat pe făgaşul modernizării, ci că oraşele se ruralizează.

În multe comunităţi urbane mici şi medii, pulsul vieţii e sătesc. În aceste localităţi, serviciile de „pachet minim” se degradează pe zi ce trece. Spitalul ori dispensarul, dacă mai există, funcţionează în regim de avarie, iar secţiile de circă medicală au dispărut deja. Cine se încumetă să se lase operat la „Spitalul Orăşenesc X”?

În unele sate, scrisul, cititul şi socotitul se deprind în şcoli amenajate în containere şi nici la oraş lucrurile nu stau pe roze. În Europa, învăţământul a intrat în epoca digitală. În România, laboratoarele multor şcoli orăşeneşti aduc mai degrabă a muzee din vremea lui Dej. Şcoala românească funcţionează cu resorturi montate în urmă cu aproape un secol. V-aţi încumeta să călătoriţi pe un traseu de mare viteză cu o mocăniţă descleiată, care stă să atingă suta de ani? E, cumva, de mirare că, în anul 2015-2016, aproape o treime din populaţia de vârstă şcolară nu a fost şcolarizată?

Există, în România, oraşe în care destul de mulţi locuitori au renunţat la utilităţile publice elementare. În mediul urban, candela a înlocuit energia electrică, iar în locul apei calde se foloseşte apa încălzită doar la ceas de nevoie. În blocul meu locuiesc oameni care, de teama facturilor, nu aprind lumina după lăsarea întunericului. Unele drumuri orăşeneşti n-au mai prins un petic de asfalt „de pe vremea lui Ceauşescu” (acesta e reperul temporal invocat de locuitori), iar iluminatul public e prea costisitor pentru a fi pus în funcţiune. Despre facilităţile culturale şi sportive ce să mai vorbim? Dacă ştergem de pe listă concertele şi festivalurile cu miză electorală, vedem că viaţa spirituală a locuitorilor din micile oraşe e, în principal, asigurată prin nunţi, botezuri, cumătrii şi înmormântări. Adică prin marcarea festivă a riturilor de trecere, aşa cum e lăsat din moşi-strămoşi.

Să recapitulăm. În timp ce oraşele se ruralizează, iar satele se sălbăticesc, prin implementarea PNDL, partidul de guvernământ promite că laptele şi mierea vor curge doar pentru primăriile meritocrate care vor lansa programe serioase, menite să răstoarne cornul abundenţei asupra satelor, comunelor şi oraşelor uitate ale României. „Am rugat primarii să se concentreze pe apă, canalizare, drumuri, şi mai puţin pe baze sportive (…) sau pe stadioane în pantă”, a declarat doamna Shhaideh. Tot domnia sa a arătat, în februarie a.c., la Piteşti, că PNDL e un program izvorât din solicitările primarilor, nu din bani aflaţi realmente la dispoziţia administraţiei centrale: „Cum am ajuns la suma de 30 de miliarde de lei? Anul trecut, la nivelul ministerului s-au depus solicitări pentru obiective de investiţii (…) în valoare de 29,7 de miliarde de lei. În momentul în care fundamentăm un buget, îl fundamentăm pe ceea ce a existat ca nivel de solicitare în anul anterior. (…) Aceste 30 de miliarde nu există în cash, deci există doar la nivel de credite de angajament, ca să putem încheia contracte de finanţare. Cash-ul în sine este doar la nivel de 2 miliarde în acest an pe PNDL (subl. n.). Deci asigurăm contractele pe patru ani de zile, iar plata acestora este de patru ani de zile”.

Clar şi la obiect. Având 2 lei în buzunar, spui că, de fapt, ai nevoie de 30 de lei. Diferenţa de la 2 la 30 de lei o iei pe credit de angajament, adică printr-o datorie pe care o faci tot în contul buzunarului tău. În fond, de unde nu-i, poţi cere şi lua oricât vrei. La anul, reiei calculul şi constaţi că, „având” deja 30 de lei, ţi-ar trebui vreo de 300 de lei, şi, mai apoi, vreo 3.000 de lei. O ţii tot aşa până acoperi toate nevoile şi-ţi mai rămâne şi ceva în plus. Pe şleau, reţeta e clasică: când eşti dator vândut, calea cea mai bună de a ieşi din belea e să faci datorii cât mai mari şi cât mai multe.

Despre acest algoritm, în care sărăcia şi fudulia se împletesc armonios, nemuritorul Anton Pann are doar cuvinte de laudă. Să redăm câteva: „Umblă pe drum cu alai/ Ş-acasă n-are mălai”; „Ca păunul se mândreşte/ Şi /Tot cu laude trăieşte”; „Găina când va oua/ Aude o mahala”; „Săracul mândru/ Să uită la ceilalţi ca la nişte muşte” (Povestea vorbii).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi