Scepticul la comandă (II)

Există mai multe paradoxuri care înconjoară figura publică a antropologului, filosofului, universitarului şi activistului social Claude Karnoouh. Primul, cel mai evident, este dat de stilistica revoluţionară, propagandistică a discursului său motivaţional, prin care agită lumea intelectuală, pe care o ceartă pentru bovarism şi o invită la o mai bună cunoaştere, pe baze realiste, a lumii proletare în contrast cu erudiţia savantă şi uşor pedantă a textelor sale academice şi chiar a eseurilor documentate, precum acelea din volumul amintit aici¹. Citit doar la nivel superficial, autorul pare un dandy intelectual din detestabila clasă  a stângii "caviar" franceze. În realitate însă, energia lui se îndreaptă, cu tonuri virulente câteodată, exact asupra acestei categorii pe care, ca un bun comandant de oşti, ar vrea să o motiveze să iasă din carapacea ei contemplativă, edulcorată şi să intre în bătălie cu fapte, nu cu vorbe. Resentimentele faţă de lumea americană, care întruchipează imperialismul capitalist, sunt, fireşte, perfect la locul lor pentru intelectualii de stânga, mai ales pentru cei francezi – ultragiaţi pe vecie de faptul că armata americană i-a eliberat de propriul guvern colaboraţionist cu Hitler (de unde în Franţa o întreagă mitologie compensatoare despre anemica Rezistenţă franceză atât de plastic ilustrată de vorba contelui de Marenches: "puţini am fost, mulţi am rămas"). Astfel încât nu e nicio surpriză că activitatea sa publică pe social media e în mod natural anti-americană şi anti-liberală în sens larg. Totuşi, privită cu mai multă atenţie poziţia politică a lui Claude Karnoouh e de fapt îndreptată în primul rând către intelectualitatea stângistă rămasă laşă şi contemplativă la nivelul vorbelor goale, a discursului metaforic şi a polemicilor de cafenea. De aceea, pentru el cuvântul cheie este acţiunea, praxisul marxist, revoluţionar, şi nu doar exhibiţionismul profitabil pe piaţa ideilor. Contrar clişeelor cu care este asociat, el nu vede în Putin o resurecţie a comunismului, de unde şi necesitatea unei analize critice a regimului său, ci doar un rău mai mic decât acela al dominaţiei globale a capitalismului american, ratând, totuşi, identificarea adevăratului rău al timpului nostru care nu e parşivenia difuză a reţelei mondiale a marii finanţe, ci regimurile criminale care nu-şi respectă semnătura pe acordurile de pace şi a căror agresiune armată făcută imoral, prin încălcarea tuturor prevederilor stabilite prin acordurile de la Helsinki, reface condiţionările unui nou război mondial. Prins de agenda persuasiunii marxiste, care e, la bază, una a resentimentului, care cultivă azi ură iraţională anti-americană, intelectualul de acest tip nu realizează că devine, de cele mai multe ori gratis, agentul inconştient al regimurilor criminale antidemocratice, acelea unde jurnaliştii incomozi sau adversarii politici sunt asasinaţi fără prea multe mustrări de conştiinţă. Faţă de asta, orice "exploatare a forţei de muncă a proletariatului" ar trebui, fireşte, să pălească.

Tema e însă mult mai complexă. Rădăcinile intelectuale ale gândirii lui Claude Karnoouh se nutresc, aşa cum singur o declară, de la Marx şi Heidegger. Filosofia economică şi politică a lui Marx, cu tema centrală a teoriei plus-valorii, dublată de barocul edificiu filosofic heideggerian care a dus hermeneutica conceptelor şi fenomenologia semantică pe înălţimi de neatins, din care Karnoouh foloseşte conceptul de tehnică (techné) ca un pivot de deconstrucţie a modernităţii, sunt sursele fundamentale din care se nutreşte viziunea lui asupra societăţii contemporane, dominată de exploatare şi de progres tehnologic iresponsabil al "complexului militar-industrial global". Iar al doilea paradox, se iţeşte imediat. Este inadecvarea dintre tot acest edificiu speculativ, care rămâne la esenţa filosofică a fiinţei sau a materiei, care debuşează într-o arborescentă construcţie metaforică, din care structuraliştii, ca avatari ai neomarxismului, evacuează individul din lume prevalând forţa constrângătoare a discursului (în diversele sale articulări, simbolice, politice, publice etc.) şi realitatea socială diversă, inegală, constrângătoare care are nevoie de acţiune directă, de practică revoluţionară, de schimbare. În culegerea sa de eseuri evocată aici, autorul sintetizează mesajul cărţii sale astfel: "în realitate, intelectualii dătători de sfaturi umaniste şi care propagă teorii politice ideale, precum şi turbioane lirice, se prezintă mereu ca umanişti cu mâinile curate, dar, dacă ne uităm mai aproape, ne dăm repede seama că într-adevăr au mâinile curate pentru că, de fapt, nu au mâini". Este aici o ironie acidă nu numai la adresa inacţiunii politice manifeste, ci chiar la adresa tradiţionalei scârbe a intelectualului român (dar nu numai) faţă de munca fizică, în ciuda inevitabilelor lui rădăcini rurale.

Jocul dintre intelectualitate şi modernitate (fie ea şi târzie) este, de asemenea, una dintre liniile de lectură ale acestui volum. Karnoouh grupează, în cea de-a două secţiune a cărţii sale, câteva eseuri despre radicalismul angajamentului artistic al avangardei şi relaţia acestuia cu gândirea nihilistă din care se nutreşte acţiunea politică extremistă. E, de departe, printre cele mai provocatoare teme de dezbatere din tot ce am citit în ultimii ani. Dacă bovarismul stângii, care vede proletari de carton şi discută doar în metafore fără miez se întâlneşte cu bovarismul intelectual al dreptei, care crede în echilibrul imprescriptibil al pieţei (cu "mâna ei nevăzută") şi în caracterul ineluctabil al profitului ca motor de dezvoltare, de aici rezultând nesfârşite dialoguri ale surzilor, rădăcinile nihiliste ale radicalismului politic şi al avangardelor secolului XX rămâne un teritoriu misterios, demn de a fi explorat în detaliu. Pentru că manifestul suprarealist potrivit căruia nimic nu mai artistic decât trasul cu revolverul a căpătat o monstruoasă consistenţă în realitatea imediată, din cauza lipsei de empatie şi a imbecilităţii cu care guvernele occidentale au folosit cuvinte goale precum echitate, integrare, toleranţă sau multiculturalism fără să le supună examenului critic al realităţii, doar ca etichete goale. E un proces dramatic pe care ne străduim să-l reînvăţăm, sub asediu, şi cărţile oamenilor inteligenţi, indiferent de obedienţa lor ideologică, nu ne pot fi decât de folos. Dacă ne-au mai rămas mâini să le deschidem!

¹ Karnoouh, Claude – Pentru o genealogie a globalizării, Suceava: Alexandria Publishing House, 2016

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor