Schmidt. Helmut Schmidt

În 2008, adică la vârsta de 90 de ani, a fost votat drept „cel mai cool tip” („der coolste Kerl”) al Germaniei, luându-i faţa lui Til Schweiger (*1963, locul 2), cel mai cunoscut şi de succes actor contemporan german.

Săptămâna trecută (marţi, după prânz), marele om de stat a adormit pentru vecie acasă la Hamburg, în portul său natal şi drag.

Cel născut în 1918 a luptat în al II-lea Război Mondial în Wehrmacht atât pe frontul de est (’41-’42), cât şi pe cel de vest (’44-’45, unde a căzut, ca locotenent-major, pentru câteva luni, prizonier la britanici – cât să-şi pună la punct engleza…), apoi a studiat, între 1945-1949, ştiinţe politice şi economie. Din 1946 a devenit membru al partidului social-democrat SPD, fiind între 1947-1948 preşedintele Uniunii Studenţilor Socialişti Germani (SDS). În 1953, a ajuns pentru prima oară în Bundestag. Cea dintâi faptă de răsunet naţional a fost salvarea a mii de vieţi în februarie 1962, pe când era Innensenator (echivalentul ministrului de interne) al oraşului-land Hamburg şi a devenit ad-hoc conducătorul forţelor de salvare a populaţiei din oraşul inundat în urma ruperii unui dig pe timp de furtună năprasnică. Peste ani, Schmidt avea să declare: „Nu m-am uitat la constituţie în zilele acelea.” Subtextul? Dăduse ordine până şi armatei, cerând de ex. elicoptere şi… primindu-le!

Cariera lui politică avea să-l ducă apoi din nou la Bonn, el devenind în primul cabinet al lui Willy Brandt ministru de interne (1969-1972), apoi de finanţe în cel de-al doilea, iar în 1974, după demisia cancelarului Brandt în urma descoperirii unui spion al RDG-ului în echipa sa, Helmut Schmidt avea să devină el însuşi cancelar. A condus cu autoritate naturală guvernul RFG-ului până-n 1982, când liberal-democraţii lui Genscher, adică partidul-balama de pe vremea aceea a schimbat tabăra, iar alt Helmut avea să devină cancelar – Helmut Kohl.

În necrologul său din Bild (11.11.2015), Gerhard Schröder, alt fost cancelar, a punctat trei lucruri care scot în relief statura europeană şi faima internaţională a penultimului cancelar social-democrat:

– „A gândit în categorii globale, pe când încă nu vorbea nimeni de «globalizare». Porecla iniţial ironică de «economist mondial» a devenit un fel de titlu de onoare.”

– „Împreună cu preşedintele Franţei Giscard d’Estaing s-a îngrijit de-o nouă ordine a sistemului monetar european şi a pus astfel bazele pentru moneda comună.”

– „Tot el a avut şi ideea de-a se organiza întâlniri ale şefilor celor mai importante şapte naţiuni dpdv economic la discuţii informale despre economia mondială – de unde s-au dezvoltat apoi întâlnirile de vârf ale celor 7”.

Ca politician de vârf, Schmidt a prins prima mare criză economică (cea a petrolului din 1973 – într-un documentar aveam să-l aud zilele trecute explicând că s-a interzis circulaţia pe autostrăzi în câteva duminici nu pentru că era absolut nevoie, ci pentru a-i face pe oameni să înţeleagă gravitatea situaţiei), a prins şi-a reuşit să gestioneze „Toamna germană” din 1977 – criza terorismului extremiştilor de stânga de la RAF (nenegociind în niciun fel cu ei); a prins mişcările pacifiste (în subsidiar anti-americane şi anti-NATO…) de la începutul anilor 1980, iar cursul pro-euroatlantic al lui Schmidt avea să-l coste pierderea susţinerii a bunei părţi din propriul partid, cât şi a şefiei guvernului, în cele din urmă!

Schmidt a fost aproape unanim recunoscut drept un „om al faptei” (ein Mann der Tat), un Macher (doar în română, mahărul a căpătat un sens peiorativ…). „Schmidt a realizat fundamentul pe care stă Germania reunificată”, spune profesorul Ernst Elitz (directorul-fondator al Deutschlandradio). Prietenul său Valéry Giscard d’Estaing (89 de ani), preşedinte al Franţei pe când Schmidt a fost cancelar, a spus despre el că „a refăcut demnitatea externă a marii sale ţări”. Cotidianul spaniol El Mundo l-a numit „cancelarul care a întărit Europa”, iar Neue Zürcher Zeitung „opusul personificat al corectitudinii politice”…

Presa germană la numit, printre altele, „Patriarhul naţiunii” sau chiar „Nemuritorul”, iar săptămânalul Die Zeit (printre editorii căruia s-a numărat după părăsirea Bundestagului în 1987) şi-a luat rămas bun de la el: „Adieu, Helmut! Cine să ne explice de-acum lumea?”

Iar preşedintele Germaniei Joachim Gauck a declarat că „Helmut Schmidt ne va rămâne tuturor în memorie drept omul care a fost, într-o rară unitate, un om al faptei, al gândului limpede şi-al vorbei deschise”. Într-un interviu, Schmidt a oferit, de altfel, o definiţie kantiană a propriului fel de-a fi (adică un pragmatician al politicii): „Niciun entuziasm nu trebuie să fie mai mare decât pasiunea lucidă pentru raţiunea practică!”.

Închei aceste rânduri comemorative cu câteva citate care dau măsura marelui om de stat (şi nu politician) Helmut Schmidt:

„N-am urmărit satisfacerea opiniei publice.”

„Politicieni şi jurnalişti. Ambele sunt categorii de oameni în faţa cărora se cere cea mai mare precauţie: căci ambele se-ntind de la aproape-om-de-stat până la aproape-criminali.”

„Mare lucru nu se pune-n mişcare la întâlniri de vârf, dar se-mpiedică lucruri mai rele.”

„Prostia guvernelor nu trebuie nicicând subestimată.”

„Cine are viziuni, ar trebui să meargă la doctor.”

„Pentru mine, conştiinţa rămâne instanţa supremă.”

„Cine nu vorbeşte, nu-i auzit.” (Se aude la Bucureşti?)

„Statul de drept nu trebuie să învingă, nici să piardă, ci trebuie să existe.”

„Pe termen lung, orice politician arată aşa cum este.”

* „E nevoie de voinţă. Şi de ţigări.” (Răspuns la întrebarea unei moderatoare tv cum reuşeşte să muncească atât, chiar şi la pensie fiind.)

Michael Astner este poet, traducător şi publicist