Seceta roşie

Înfometarea a avut ca efect pierderea credinţei, moralităţii, conştiinţei naţionale. În prezent, nu se cunoaşte numărul exact al oamenilor care au murit de foame în acea perioadă.

Fenomenul a forţat limitele instinctului de conservare conducând înspre devieri precum canibalismul, deshumarea cadavrelor şi fierberea unor părţi din acestea, consumul cărnii de câine sau de pisică (anterior considerat ca fiind impropriu), uciderea rudelor apropiate (copii, părinţi, fraţi) pentru hrană. Unele dintre aceste devieri sunt inimaginabile şi par să contrazică însuşi instinctul de conservare, deoarece putem cu greu crede că ar fi posibil ca părinţii să îşi sacrifice copiii, ci, mai curând, am crede că aceştia tind să se sacrifice pe ei înşişi pentru copiii lor. Toate aceste devieri şi comportamente extreme sunt consecinţele foarte grave ale înfometării, prin care latura socioculturală a omului era îngrijorător pusă între paranteze, omul fiind deviat de la tradiţiile şi obiceiurile care îl caracterizează (de exemplu, relatarea din momentul despre cumătrie), transformându-l în individ biologic, în fiară. Atunci când nevoile de bază ale omului nu sunt satisfăcute, drepturile omului, opiniile politice, recrearea şi distracţia, nevoile culturale ajung să fie considerate un lux nenecesar. În lumea naturală în care carnea ajunge Dumnezeu şi lege, domneşte principiul ”homo homini lupus”. Pradă instinctelor biologice, oamenii devin foarte cruzi, egoişti şi răi, fiind în stare de orice pentru a avea ceva de mâncare: ”pâinea cea de-a pururi, ajunsă fetiş, obiect de cult şi de manipulare”.

Spectacolul are o miză de ordin documentar, atrăgând atenţia asupra unor cazuri impresionante, ieşite din comun, reprezentative pentru evenimentele din timpul foametei din Basarabia anilor 1946-1947. Sunt folosite mai multe tipuri de storytelling – prin intermediul unui narator (Copilul foametei/ Adi Cărăuleanu), care reprezintă memoria prezentă a trecutului recent, sau prin folosirea narării la persoana întâi sau la persoana a treia (de către personaje, pe rând, sau de personajul colectiv). Personajele sunt pe alocuri individualizate, exemplificând cazurile particulare, asupra cărora s-a documentat autoarea cărţii ce constituie punctul de plecare al actualului scenariu (Cartea foametei de Larisa Turea, Curtea Veche Publishing, 2008). Apoi, actorii dau curs unui personaj colectiv care reuşeşte să exprime şi să relateze evenimentele dramatice prin intermediul textului rostit, dar mai ales prin mişcare corporală şi muzică. Coregrafia devine mai sugestivă nu doar faţă de replicile rostite, ci chiar şi faţă de partea video integrată în spectacol, mai ales pentru că e modernă, dar realizată pe o muzică specifică, cu elemente tradiţionale şi pentru reuşeşte să transpună tensiunea psihologică în limbajul corpului şi să transmită foarte multă emoţie. Consider totuşi destul de expresiv acel  video prin care înfometarea din Basarabia (imagini cu oameni, dar mai ales copii înneguraţi şi uscăţivi) poate fi asociată cu situaţia copiilor subnutriţi din Somalia.

Decorul este auster, simetric, cu asocieri paradoxale (decupaje de ziar şi fragmentul de pictură bisericească), iar luminile calde, gălbui în centru şi reci spre lateral, creând un contrast interesant între emoţie (mărturia supravieţuitorilor, din ce în ce mai puţini) şi obiectivitate istorică. La fel, jocul actorilor este dramatic atunci când întruchipează persoane care au trecut prin înfometarea din 1946-1947, în timp ce în cadrul personajului colectiv ei devin fantoşe, umbrele unor oameni în carne şi oase, ale tuturor celor care au mâncat turte din pământ şi din iarbă, au lăsat momentele de cumpănă să le scoată la suprafaţă meschinăria, renunţând la toate valorile prin care caracterizăm umanitatea. Personajul colectiv redă ultimele zvâcniri ale unui neam pe cale de dispariţie. Foarte energice în acest sens sunt prestaţiile lui Andrei Sava sau a lui Radu Homiceanu, a Harunei Condurache sau a Doinei Deleanu. Deşi având o evidentă componentă de particularizare istorică a situaţiei (supunerea românilor din Basarabia prin înfometare, pentru a le distruge originile), unele momente pot servi ca sugestie pentru orice calamitate a secolului trecut, printre care şi Holocaustul. Mijloacele regizorale sunt diverse şi amestecate, de la feţele vopsite în alb (”oamenii de făină” ce se ”macină” pe dinăuntru din cauza grijii zilei de mâine) sau feţele cu aspect pământiu (moartea domnea în Basarabia), la efectele fumigene.

Seceta roşie reprezintă un semnal de alarmă faţă de orice încercare de uniformizare forţată, soldată cu victime omeneşti, conducând la dezumanizarea omului şi la alte consecinţe profund negative de ordin psihic şi moral ale faptului că o pâine poate ajunge să valoreze cât o viaţă de om. 

(Seceta roşie, după Cartea foametei de Larisa Turea, scenariul şi regia: Petru Hadârcă, distribuţia: Adi Cărăuleanu, Daniel Busuioc, Puşa Darie, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Haruna Condurache, Ada Lupu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, Gelu Zaharia, scenografia: Rodica Arghir, coregrafia: Dumitru Tanmoşan, muzica originală: Vali Boghean, premiera: 6 iunie 2017, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)