Semne de întrebare după o vizită la nivel înalt la Casa Albă

O vizită la Casă Albă a preşedintelui sau primului ministru român a fost întotdeauna încadrată, într-un registru special, disecată pe toate părţile. Este văzută ca un fel de consacrare definitivă şi irevocabilă a unui lider politic autohton. În timp s-au numărat minutele petrecute cu preşedintele Statelor Unite, au fost scrutate atent strângerile de mână şi mimica facială, s-au analizat pe toate părţile declaraţiile părţii americane. Şi asta pentru că România, una dintre cele mai pro-americane ţări din Europa, a văzut în Statele Unite singura putere în măsură să-i asigure protecţia în relaţia cu Rusia.

Ei bine, din toate punctele de vedere, vizita lui Klaus Iohannis la Casa Albă a avut toate ingredientele cerute pentru a fi considerată una de succes. A avut, în plus, o mare vizibilitate internaţională, nu pentru că României ar fi devenit brusc un subiect de mare interes peste Ocean, ci din cauza scadalului amestecului Rusiei în ultimele alegeri prezidenţiale şi crizei din Golf cu Qatarul, teme care au făcut ca mass media americane şi internaţionale să fie extrem de preocupate de declaraţiile lui Donald Trump. Preşedintele Iohannis a avut, fără discuţie, o bună prestaţie, peste aşteptări. O prezenţă agreabilă şi relaxată, o engleză fluentă şi accente inteligente ca atunci când a pledat pentru o solidă relaţia transatlantică într-un moment de tensiuni intense pe această direcţie.

A fost un adevărat mers pe sârmă, din toate punctele de vedere. Pentru că aproape simultan cu vizita sa la Casa Albă, Angela Merkel, aflată în Mexic, făcea trimiteri critice transparente la politicile promovate de către noua administraţie americană atunci când pleda în favoarea unui spaţiu global de comerţ liber şi se pronunţa împotriva "construcţiei zidurilor". Într-un moment în care Mexicul se află sub intense presiuni din partea Washingtonului în ceea ce priveşte imigraţia şi relaţiile comerciale bilaterale în cadrul acordului NAFTA, declaraţiile Angelei Merkel sunt văzute ca provocări deschise la adresa lui Donald Trump. Cancelarul german doreşte, inclusiv prin vizitele din America de Sud (înainte de a veni în Mexic a fost în Argentina), să coaguleze un larg front împotriva Washingtonului la viitoarea reuniune G20 (Mexicul şi Argentina sunt în G20) de la Hamburg, din 6 -7 iulie, pe două direcţii aflate în totală opoziţie cu opţiunile administraţiei Trump: 1. sprijinul pentru un spaţiu global de comerţ liber şi 2. sprijin pentru acordul climatic de la Paris. Dacă comunicatul final după reuniunea G7 de la Taormina a evitat să se pronunţe oficial clar pe aceste direcţii, datorită blocajului exercitat de americani, se pare că Angela Merkel este hotărâtă ca la Hamburg să nu mai ţină cont de opoziţia Statelor Unite şi să exprime clar aceste poziţii de principiu în comunicat final. Se estimează ca va fi un scor de 18 la 2, doar Arabia Saudită rămânând alături de America, cu China, Rusia şi Europa, de partea cealaltă, ceea ce va fi umilitor pentru Trump şi va escalada şi mai mult tensiunile existente în relaţia transatlantică.

Această realitate indică cât este de critic acest moment şi cât de delicată este situaţia unei ţări ca România nevoită să navigheze între partenariatul strategic cu Statele Unite, în principal din raţiuni care ţin de securitate, şi o Europă de Vest tot mai pronunţat anti-americană, după ce întotdeauna din 1990 încoace ne obişnuisem să privim Occidentul la pachet. În acest context Klaus Iohannis s-a descurcat onorabil. Însă, pe de altă parte, tocmai din această cauză, impactul real al întâlnirii de la Casa Albă e greu de evaluat. Motiv pentru care comentariile euforice ar trebui totuşi ponderate. E adevărat, Trump şi-a declarat sprijinul pentru Articolul 5 din Carta NATO, la o întrebare a Ramonei Avramescu, de la TVR. Şi cum de regulă întrebările sunt agreate anterior nu a fost o scăpare de moment, sau o întâmplare.

Însă nu suntem într-o situaţie normală. De aceea acest sprijin nu trebuie minimalizat, dar nici supraestimat. În primul rând pentru că Trump este Trump, se contrazice adesea chiar de la o zi la alta. În al doilea rând, pentru că, după ce se ştie că în ciuda eforturilor făcute de generalii Mattis şi McMaster preşedintele a renunţat în ultimul moment să sprijine Articolul 5 la summit-ul NATO de la Bruxelles, se pare că la sugestia "talibanilor" din administraţie, Steve Bannon şi Stephen Miller, adversari declaraţi ai oricăror alianţe şi aranjamente intrenaţionale, acest gen de asigurări trebuie privite cu precauţie. Ecuaţia de securitate din Europa riscă să fie grav afectată de ruptura transatlantică şi de Brexit aşa că există pericolul real ca NATO în sine să devină tot mai puţin relevantă ca organizaţie.

Se ştie că vizita lui Klaus Iohannis a fost făcută la iniţiativa americană, ceea ce şi explică viteza cu care s-a perfectat. În plus, un detaliu extrem de interesant, Trump va merge în Polonia înaintea reuniunii G20. Ceea ce ridică întrebări legitime privind raţiunile care au dus, din perspectiva Casei Albe, la perfectarea în grabă a unor contacte la nivel înalt cu principalele două ţări de pe flancul de est al NATO. Se pot face, în mare, trei supoziţii din acest punct de vedere.

Prima, cea optimistă, este aceea că Donald Trump, de presupus la presiunile făcute de Mattis şi McMaster, a dorit să îndepărteze problemele legate de poziţionarea americană incertă faţă de Articolul 5 şi a folosit acest prilej să o facă în sfârşit alături de liderul unuia dintre aliaţii cei mai preocupaţi de acest aspect. Cum însă Trump este de multă vreme un critic vehement al NATO varianta trebuie privită totuşi cu circumspecţie. Mai plauzibile ar fi raţiunile interne. Aflat sub presiunea constantă a scandalului implicării Rusiei, în favoarea sa, în alegerile prezidenţiale de anul trecut, Trump a dorit să arate că nu este nici pe departe "un pion" al Moscovei, mai ales că va avea la Hamburg o întâlnire bilaterală cu Vladimir Putin.

Scenariul cel mai nociv, în ceea ce ne priveşte, ar fi însă acela în care Donald Trump care nu mai vede în Germania, şi în general în Europa, un aliat, ci un competitor (punct de vedere exprimat de altfel destul de clar într-un articol din Wall Street Journal sub semnătura lui H.R. McMaster şi a Gary Cohn, doi membri proeminenţi ai administraţiei Trump), este tentat să exploateze tensiunile existente între Europa de Vest şi cea de Est, impactul viitoarei "Europe cu două viteze", pentru a eroda din interior Uniunea Europeană şi a încerca un fel de contra-replică la sfidarea germană, mai ales înaintea întâlnirii G20. O ipoteză deloc confortabilă pentru România care, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, a fost destul de atentă să menţină relaţii bune şi cu Bruxelles-ul şi cu principalele capitale europene.

Conferinţa de presă din Rose Garden, de la Casa Albă, a avut şi un accent special, legat de sprijinul Washingtonului faţă de lupta anti-corupţie din România. O parte a presei a fost entuziasmată şi de întrebare, şi de răspunsul lui Trump. Care în fapt a fost mai degrabă un sprijin pentru Klaus Iohannis, în contextul bătăliei politice interne de la noi, decât de asumare a unor valori. De altfel, în articolul pomenit mai sus, Cohn şi Mc Master subliniază deschis faptul că "angajamentul nostru extern nu are în vedere să impunem stilul nostru de viaţă altora, ci pentru a proteja, pentru noi, beneficiile libertăţii". Atitudine confirmată din plin de lipsa totală de reacţie a Americii, spre deosebire de ceea ce vedeam în trecut, faţă de violări grosolane ale drepturilor omului din ţări ca Turcia sau Filipine. E de altfel ironic să discuţi chestiunea anti-corupţiei cu Donald Trump, un preşedinte asupra căruia planează destule semne de întrebare din acest punct de vedere, cu relaţii de afaceri încâlcite în China, India, Indonezia, Filipine, un preşedinte care şi-a adus fiica şi ginerele la Casa Albă pe post de consilieri şi care refuză să se disocieze în mod real de imperiul său imobiliar şi să-şi facă publice declaraţiile fiscale (lucruri care ar provoca uriaşe strigăte de protest, dacă s-ar întâmpla în România!). În plus, nu e sigur că e o idee foarte bună să asociezi atât de dramatic României, în faţa unei consistente audienţe internaţionalea, eticheta de corupţie de parcă ar fi unul dintre cazurile cele mai grave, din acest punct de vedere, la nivel global. Impactul de ansamblu, nu poate fi decât unul negativ şi contraproductiv. Dar se vede că pasiunile şi calculele politice interne ignoră suveran, e drept nu doar la noi, acest gen de considerente.