Sfârşitul onestităţii (I)

Foarte mulţi oameni cred că sinceritatea este o virtute. Eu nu. Eu cred că cinstea, nu sinceritatea, este cu adevărat o virtute şi că doar confuzia dintre cele două îi permite sincerităţii să se bucure de trecerea pe care o are astăzi printre cei mai mulţi dintre noi.

Un om sincer îşi manifestă sinceritatea prin aceea că spune tot ceea ce crede. Rezultă de aici că nu există o limită a credinţelor pe care le poate avea un astfel de om. Oricare ar fi credinţa sa, sinceritatea îl obligă să o facă cunoscută. În acelaşi timp, sinceritatea nu are drept referent decât o singură persoană. În cazul sincerităţii, singura persoană care contează este aceea care face afirmaţia. Sunt sincer faţă de mine dacă îmi spun ce cred eu şi sunt sincer faţă de tine dacă îţi spun ce cred eu. În ambele variante, un singur „eu" contează. La drept vorbind, tocmai autoreferenţialitatea omului sincer face ca nimic din afara lui să nu-i poată limita credinţele. Un om sincer poate crede orice; el e sincer dacă îşi face cunoscute credinţele şi nesincer, în caz contrar.

Şi tocmai în acest punct sinceritatea îşi vădeşte caracterul aporetic. Într-un sens, sinceritatea este o declaraţie de existenţă, un enunţ cum că există un vorbitor care îşi exprimă o anumită credinţă. Dar în manifestarea sincerităţii nu există decât vorbitorul şi credinţa sa. Acesta este singurul „eu" care contează. Şi atunci, faţă de cine face omul sincer declaraţia sa de existenţă?

În sinceritate, celălalt este presupus în mod necesar, altfel declaraţia de existenţă n-ar mai avea nici un sens. În acelaşi timp, celălalt este redus, tot în mod necesar, la tăcere, aneantizat, de vreme ce doar „eul" vorbitorului contează. Singurul mod în care ambele necesităţi se pot manifesta simultan constă în transformarea celuilalt într-o realitate secundă, inferioară, subordonată. Şi astfel aporia este rezolvată: în sinceritate, celălalt este în mod necesar un „eu" subordonat. Cu alte cuvinte, sinceritatea creează o relaţie ierarhică între un superior (omul sincer) şi un inferior (oricine altcineva).

Acesta este motivul pentru care consider că sinceritatea este un viciu. Un viciu moral, întrucât impune ierarhia în locul coordonării – şi, prin extensie, un viciu social, de vreme ce dialogul cu omul sincer este, prin definiţie, imposibil. Sinceritatea este un viciu cu atât mai periculos cu cât, pentru ochiul neexersat, ea seamănă întru totul cu o virtute – cu cinstea.

Dar, spre deosebire de sinceritate, onestitatea presupune buna-credinţă faţă de celălalt. Prin urmare, un om cinstit nu poate crede orice. El este ţinut să îşi ajusteze comportamentul şi credinţele pornind de la premisa că celălalt este de bună-credinţă. Această premisă este o condiţie necesară a onestităţii, similară cu prezumţia de nevinovăţie din jurisprudenţă. Mai mult, ea face posibil dialogul între egali. Celălalt nu mai este subordonat vorbitorului, ca în cazul sincerităţii, ci un partener egal, un „eu" cu acelaşi statut.

Spre deosebire de credinţele omului sincer, care sunt declaraţii de existenţă, credinţele omului cinstit sunt declaraţii ale bunei-credinţe. Deosebirea este foarte importantă prin consecinţele sale. Pentru că, dacă afirmarea unei credinţe este expresia existenţei cuiva, atunci eventuala critică a respectivei credinţe ajunge, în mod necesar, să fie interpretată ca o critică la adresa persoanei care afirmă acea credinţă.

Aceasta este una dintre cele mai teribile consecinţe ale sincerităţii: critica afirmaţiilor omului sincer este în mod necesar interpretată de el ca o atingere adusă propriei sale persoane. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce, pentru un astfel de om, credinţa afirmată este o declaraţie de existenţă; în consecinţă, negarea afirmaţiei devine negare a persoanei care face afirmaţia. Dacă îi este adresată, propoziţia „Nu cred că ai dreptate" nu poate fi interpretată de omul sincer decât ca având sensul „Eşti un bou". Dar astfel posibilitatea investigării raţionale a adevărului este cu desăvârşire anulată.

Un om cinstit, spre deosebire de omul sincer, crede simultan în trei lucruri: în buna sa credinţă, în buna-credinţă a celuilalt şi în faptul că celălalt crede despre primul că este de bună-credinţă. Această întreită credinţă funcţionează ca un cenzor al opiniilor şi al gesturilor omului cinstit. Dacă un astfel de om nu poate susţine cu bună-credinţă o anumită opinie, nu o va face. Iarăşi, dacă va crede că, prin susţinerea unei opinii, va da altora impresia că nu este de bună-credinţă, va permite acestora să examineze acea opinie şi modul în care a ajuns la ea. În plus, cum buna-credinţă nu garantează infailibilitatea, îşi va modifica opinia (sau cel puţin îşi va manifesta rezerve faţă de ea) în caz că argumentele în favoarea ei se dovedesc şubrede sau chiar nevalide.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist