Socialişti şi neliberali

I. Două vorbe despre socialism

Fiindcă la noi totul e improvizaţie, iar terminologia folosită cu aer doct e de foarte multe ori fantezistă, m-am gândit să explic aici, ca la şcoală, ce se înţelege de fapt prin socialism.

1. Socialismul, ca termen generic, înseamnă două lucruri: socializarea proprietăţii private şi controlul democratic asupra mijloacelor de producţie.

2. Există o sumedenie de variante posibile de socialism. Toate au însă în comun cele două principii. Altfel spus, nu poţi avea socialism dacă nu ai socializare a proprietăţii – de-aia îi şi zice socialism.

3. Fiecare versiune de socialism are propria ei versiune privind modul în care trebuie socializată proprietatea: prin transformarea ei în proprietate de stat, zic unii; prin transformarea ei în proprietate publică, zic alţii; prin cooperativizare, zice alt grup; prin transformarea firmelor în societăţi pe acţiuni, zice un cu totul alt grup – şi aşa mai departe.

La fel, diferite versiuni de socialism propun niveluri diferite de socializare a proprietăţii. Unele cer socializarea tuturor tipurilor de proprietate privată; altele spun că proprietatea privată asupra bunurilor de folosinţă personală nu are de ce să fie socializată; altele, în fine, susţin că micile afaceri, cele al căror proprietar este şi singurul angajat, nu trebuie socializate – şi aşa mai departe.

Pe scurt, diferitele versiuni de socialism nu se deosebesc între ele pe criteriul acceptării sau respingerii principiului socializării proprietăţii, ci pe criteriul metodei de aplicare a principiului.

4. La fel, fiecare versiune de socialism are propria ei versiune de aplicare a principiului controlului democratic asupra mijloacelor de producţie. Unele vor control centralizat, altele vor control doar din partea comunităţii locale, altele control din partea utilizatorilor respectivelor mijloace – şi aşa mai departe.

În plus, diferite versiuni de socialism operează cu sensuri diferite ale noţiunii de democraţie.

Cu alte cuvinte, ca în cazul principiului socializării, nu principiul controlului democratic este pus în discuţie, ci modalitatea de aplicare.

5. Dacă prin socialism se înţelege de fapt ce-am scris mai sus – socializarea proprietăţii private şi controlul democratic asupra mijloacelor de producţie – naţional-socialismul NU este socialism (în ciuda numelui).

Altfel spus, nu orice restricţie adusă proprietăţii private şi/ sau mecanismelor de piaţă poate fi numită „socialism” – decât dacă ţinem să inventăm sensuri improprii pentru termeni deja consacraţi şi care au sensuri clare, bine precizate.

6. Într-o lume normală, postarea asta nu şi-ar fi avut sensul. La noi însă, cunoştinţele elementare dintr-o anumită disciplină nu mai sunt accesibile, se pare, nici măcar celor cu studii avansate, darămite publicului larg.

Şi atunci, oricine poate să bată câmpii despre orice – totul e să aibă un aer doct şi să repete la nesfârşit, cu deplină siguranţă de sine, fantezia pe care o debitează.

Aşa se nasc marile reputaţii.

II. Dreapta neliberală

Mulţi dintre cei care se consideră „de dreapta” cred într-o versiune sau alta a principiului inegalităţii – all men are created unequal, ca să parafrazez celebra formulă din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite. De obicei, în versiunea care îi avantajează.

Mulţi din aceeaşi categorie cred că e vina săracilor că sunt săraci – şi sunt oricând dispuşi să-ţi povestească despre vreo rudă sau cunoştinţă de-a lor care a reuşit să scape de sărăcie prin efort propriu. De aici trag concluzia că dacă se poate într-un caz, se poate în toate cazurile (sau cel puţin în marea lor majoritate) – şi că dacă se poate în marea majoritate a cazurilor, atunci sărăcia e o chestiune de opţiune personală.

Combinaţia dintre credinţele astea două descrie de fapt o versiune de protestantism. Din moment ce săracii sunt vinovaţi, nesăracii sunt nevinovaţi, deci puri din punct de vedere moral, deci aleşi. E versiunea laică a doctrinei calviniste a predestinării.

Şi încă ceva. Mulţi dintre cei care împărtăşesc combinaţia asta de credinţe – sau doar una dintre ele – se consideră liberali. Aşa îşi spun ei.

Doar că credinţele astea, atât luate separat, cât şi împreună, sunt cât se poate de neliberale.

Liberalii cred că toţi oamenii sunt egali – şi că trebuie trataţi în consecinţă, că nu există predestinare şi că pot exista tot felul de oprelişti politice, economice, religioase sau de alt fel care te pot împiedica, independent de voinţa ta, să scapi de sărăcie.

Liberalii încearcă să identifice aceste bariere – şi să le distrugă.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist