Spaime milenare

Într-o carte cunoscută mai ales istoricilor, Anul 1000, marele medievist francez Georges Duby surprinde un inventar al angoaselor ce caracterizau mentalitatea oamenilor educaţi din evul de mijloc al Occidentului european. Unul din meritele volumului este de a închega, prin prisma textelor istorice ale vremii: anale, cronici, cărţi ale miracolelor şi istorii, viziunea asupra unei lumi marcate de iminenţa sfârşitului. Citind fragmentele ilustrative şi comentariile realizate pe marginea acestora, cititorul capătă imaginea scenariului de ansamblu în tiparele căruia se înscriu respectivele naraţiuni.

Proiectat asupra lumii din preajma anului 1000, modelul apocaliptic descris în cartea sfântă a creştinătăţii se lasă întrezărit prin semne reale ale sfârşitului. Unele semne, precum eclipsele, cometele şi meteorii, prevestesc marile nenorociri: tulburări sociale, revărsarea Islamului în Europa (Eurabia s-a născut acum o mie de ani!), războaie, regicide, distrugeri ale locurilor şi lăcaşurilor sfinte etc. Alte semne, precum dezastrele naturale (cutremure, incendii, secetă, inundaţii) precedă pedepsele divine menite să întoarcă pe calea dreptei credinţe toate oile rătăcite ale Domnului. Unora dintre aceste plăgi ale Evului Mediu – foametea şi bolile, îndeosebi – li se acordă atenţie sporită. În sfârşit, sunt căutate şi descrise semnele firii păcătoase a omului, prin căderea în capcanele unor ispite ale trupului şi sufletului: lăcomia de averi, nepăsarea faţă de cele sfinte, ereziile ş.a.

Semnele sfârşitului dezvoltă un scenariu profund dogmatic. Aşa cum Dumnezeu s-a sacrificat pentru a salva umanitatea din păcat, tot astfel Judecata de Apoi a lumii de la anul 1000 presupunea săvârşirea unor sacrificii pe care oamenii erau nevoiţi să le accepte pentru a fi salvaţi din ghearele morţii şi damnării veşnice.

A mai trecut o mie de ani, dar semnele marilor spaime nu şi-au schimbat esenţa, ci doar aparenţa semiotică şi viteza de propagare printre oameni. Astăzi, ca şi în urmă cu 1.000 de ani, oamenii de rând sunt convinşi că va fi în curând sfârşitul lumii, cu diferenţa că tehnologiile de comunicare în masă intensifică paroxistic senzaţia de apocalipsă. Astăzi, pe lângă temeri şi spaime individuale ne erijăm în actori şi telespectatori ai unor isterii colective, unele cu sferă de rezonanţă aproape globală. În mediul online, de pildă, viteza de transmitere a informaţiilor face ca lumea să vibreze aproape instantaneu.

În universul pronunţat laic şi profund superstiţios al prezentului, semnele prevestitoare ale sfârşitului nu mai sunt eclipsele, cometele şi meteorii, ci discursurile catastrofice ale unor ideologi mai mici sau mai mari, fie aceştia profeţi apocrifi sau închipuiţi, politicieni, economişti, oameni de media sau pur şi simplu întreprinzători care şi-au făcut o meserie profitabilă din ghicitul în semne. Dacă povestea-i bună, lumea o ascultă, o crede şi o dă mai departe.

Nici dezastrele naturale nu mai sunt citite ca semne ale mâniei divine, ci ca manifestări progresive ale unei apocalipse ecologice al cărei apogeu poate fi pronosticat cu rigoare. Putem deosebi, dacă vrem, două clase de efecte. Pe de o parte, se poate constata bagatelizarea dezastrelor naturale, servite pe post de desert hipercaloric la micul jurnal de ştiri cu care orice om se hrăneşte zilnic. În fiecare zi, undeva în lume, se produce un cutremur, un incendiu sau o inundaţie despre care noi putem afla ceva în decurs de câteva minute. Pe de altă parte, încălzirea globală l-a micşorat pe Dumnezeul atotputernic al Evului Mediu, coborându-l din înaltul cerului fără margini printre oamenii prezentului. Cine îl vede pe El Niño dezlănţuit undeva, departe, îi vine parcă mai uşor a crede că a scăpat de mânia lui Dumnezeu.

În decurs de un mileniu, semnele firii păcătoase a omului au avut cea mai spectaculoasă transformare de regim semiotic. Cine pune în paralel o mostră de severitate medievală cu un pasaj din, să zicem, Busola plăcerii, a neurologului american David J. Linden (ed. rom. 2014, Editural All) va constata cât de mult s-au perfecţionat mijloacele de a justifica ceea ce se întâmplă cu noi şi în noi, ca oameni, astfel încât să nu mai trăim zi de zi cu povara de a da altcuiva socoteală pentru tot ceea ce gândim, spunem sau facem. Ne va fi creat pe noi bunul Dumnezeu, dar şi noi am avut grijă să îi dovedim contrariul.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi