Spectacolul-lectură (FITPT 2013)

Nu este mai puţin cazul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul Luceafărul din Iaşi (5-11 octombrie), unde s-au prezentat cu exactitate patru spectacole-lectură: ”Unu+Unu” (scenariu şi regie Lucian Dan Teodorovici), ”Străini cu abilităţi extraordinare” (scenariu: Saviana Stănescu, regie: Ion Ciubotaru), ”Prima dată” (scenariu: Michal Walczak, regie: Ion Ciubotaru) şi ”Soldata lu’ buni” (scenariu: Mihaela Michailov, regie: Ion Ciubotaru). Dintre acestea, majoritatea sunt premiere absolute, bazându-se pe texte aflate la prima (video)-audiţie (excepţie făcând textul polonezului Michal Walczak ”Prima dată”, care a fost montat de Radu Dragomirescu în Bucureşti).

Prin ceea ce FITPT a oferit publicului ieşean, în cadrul intim din librăria Cărtureşti Palas, s-au dovedit câteva lucruri: Teatrul Luceafărul este mai mult decât apt să facă lucruri extraordinare nu numai pentru copii, ci şi pentru tineri sau adulţi; actorii Teatrului Luceafărul, deşi în cea mai mare parte deghizaţi prin machiaj şi ascunşi sub costumele menite să fascineze minţi de copil, pot susţine mai mult decât decent roluri de teatru în piese pentru cei mari; Teatrul Luceafărul s-a dovedit capabil să ofere spectacole de ”teatru mare”. Acest ultim aspect constituie o concluzie ceva mai generală, cu privire la întreg Festivalul, luând în considerare nu doar spectacolele-lectură, ci, în primul rând, spectacolele de nişă invitate, a căror evoluţie a interesat atât prin calitatea acestora, cât şi prin condiţiile tehnice care au făcut posibilă desfăşurarea scenică. În al doilea rând, am în vedere şi premiera Teatrului Luceafărul din deschiderea ediţiei de anul acesta, ”Prinţul fericit”, după Oscar Wilde, purtând parcă însemnele unei montări după Shakespeare (regia: Radu Nica), cu soluţii regizorale interactive, viabile, uneori atractiv-copilăreşti (rubinul din inel – un trandafir, folosirea povestitorilor interschimbabili, globul argintiu/auriu), alteori moderne, nonconformiste (aspiratoarele de frunze pentru a marca schimbarea de anotimp sau safirele – ochii prinţului – o lentilă-lanternă şi un dispozitiv caleidoscopic nefolosit, toate având rolul creării unei detaşări dramatice), cu o scenografie demnă de ”Visul unei nopţi de vară” – de exemplu, decorul viu, folosirea frunzelor naturale (Ioana Popescu), cu o coregrafie actuală, impecabilă, având şi funcţia de a lega scenele între ele – printre altele, human puppetry dance (Florin Fieroiu), cu o distribuţie constituită din actori tineri, aflaţi la începutul acumulării experienţelor scenice de tot felul, al căror stil este în formare, al căror potenţial vizibil se va actualiza, după caz, şi în măsura în care li se vor acorda cât mai multe şanse de a se realiza prin rol şi spectacol (Dumitru Georgescu, Alex Iuraşcu, George Cocoş ş.a.m.d), dar cu final neizbutit (minirecitalul din finalul poveştii, spre clarificare, care îmi dă senzaţia de mimesis al unui no ending movie– care nu-i decât un sharp ending).

Revenind, modalităţile regizorale de realizare a unui spectacol-lectură pot fi foarte diferite (uneori depind, alteori nu de tipul de scenariu care stă la baza acestora) şi acest lucru a reieşit din reprezentaţiile de la Cărtureşti din cadrul FITPT. Mai întâi, scriitorul şi regizorul Lucian Dan Teodorovici vine cu o comedie complicată (un text nuanţat, cu profunzime de replică – are şi filosofie şi ceva poezie, de un umor rafinat, în special mizând pe comicul de limbaj şi jocuri de cuvinte iscusite). Scenariul este actual în special prin tema manipulării exercitate de mass-media, reuşeşte să creeze suspans în privinţa finalului şi se citeşte pe nerăsuflate. Între conflictele interioare ale protagonistului (potenţialul sinucigaş) şi comedia care domină dramaturgic se instalează un paradox (de altfel, chiar punctul forte al întregului script). Plecând de la acest paradox, interpretarea lui Sorin Cimbru încearcă să puncteze (nu întotdeauna suficient de convingător) anumite treceri de nivel dinspre dramă aproape viscerală (râs nervos) înspre comic şi din nou înspre momentele grave ale personajului (în general, asistăm, la o abordare lejeră a rolului încredinţat). Este, de asemenea, de bun augur faptul că distribuţia este formată exclusiv din actori tineri (Andreea Spătaru, Adrian Marele, Delu Lucaci, Victor Bitiuşcă, Alexandru Petrila, Theodor Ivan), al căror joc este, însă, inegal şi în unele situaţii anticipabil. Regizoral, economia de mijloace (mapa cu textul actorilor primeşte utilizări multiple, e şi cameră de filmat şi altele), folosirea unui povestitor scenic pentru didascalii, lentoarea cu care acestea sunt executate de actori post dictum, spontaneitatea şi improvizaţia, decorul mai mult sugerat (diferit de indicaţiile scenice, stâlpii-scaune) sunt doar câteva dintre elementele care fac deliciul acestui spectacol-lectură uşor neconvenţional (deoarece actorii şi-au făcut temele în ceea ce priveşte textul, care a fost nu doar citit în prealabil, ci şi învăţat). Ideatic, perspectivismul speculat (”Lumea e suma perspectivelor noastre: unu+unu+…”), care l-a cam lăsat nedumerit pe interpretul rolului principal (şi nu numai) este raportat la tema sensului vieţii în două moduri diferite: 1. Lumea e o sumă de perspective individuale unice şi dacă cineva se sinucide/ dispare etc., lumea – aşa cum era – dispare şi ea, ”lumea se schimbă” – solipsism în forma laxă a perspectivismului realist; 2. Privită ”de sus”/ în ansamblu, fie lumea şi o sumă de perspective individuale unice şi de neînlocuit, aceasta ”arată exact la fel”. De la o oarecare distanţă, chiar scăzând un unu din ”unu plus unu”, acest lucru poate trece neobservat (egoism uman). Şi atunci întrebarea de ordin poetic – Care mai poate fi astăzi suma lui ”unu plus unu”? – rămâne deschisă.

În al doilea rând, spectacolele-lectură regizate de Ion Ciubotaru sunt diferit realizate, în sensul că în ”Străini cu abilităţi extraordinare” el mizează pe mijloace scenice şi costumaţie împrumutate din teatrul pentru copii, dar şi pe interpretare actoricească subsumată esteticii expresiei (Ionela Arvinte, Mariana Teleman, Paul Sobolevschi, Adrian Zavloschi), în timp ce în ”Prima dată” ori în ”Soldata lu’ buni” prima miză cade, punând accent pe actor (Cristina Anca Ciubotaru, Ion Agachi etc.) şi pe text. Tema emigrării abordată de Saviana Stănescu este destul de actuală, iar spectacolul aduce în discuţie posibilitatea unei montări la Iaşi. În ceea ce priveşte textul deja pus în scenă al lui Michal Walczak, spectacolul-lectură vibrează prin intersectarea celor două cupluri de interpreţi ai aceloraşi roluri, atât de divergent polarizate (cei doi actori mai sus menţionaţi sunt amuzanţi şi dau savoare textului lecturat şi, în acelaşi timp, mimat, ceilalţi doi mult mai puţin reuşesc acest lucru). Monologul scris de Mihaela Michailov prefigurează o montare de sală studio şi introduce un text profund, solid prin problematică şi interogaţii asumate.

Scopul abordării spectacolului-lectură ca gen teatral în cadrul FITPT pare a fi în special acela de a familiariza publicul cu texte contemporane valoroase, atrăgând atenţia asupra acestora şi prefigurând ulterioare mizanscene. Dar acestea sunt mai mult sau mai puţin vizibile. Nu-mi e la îndemână să-mi imaginez ce va face mai departe Lucian Dan Teodorovici cu textul său, deşi chiar şi acum avem de-a face cu o reprezentaţie-lectură, mai mult decât cu ceea ce ne-am obişnuit să numim spectacol-lectură. În timp ce textele regizate de Ion Ciubotaru par convertibile în show-uri pentru copii sau, odată supuse audierii (chiar şi vizionării, în special scenariul Savianei Stănescu), pot fi revendicate pentru spectacole de ”scenă mare”.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală