Spinoasa problemă a smârcului

La noi, pe când se făcuse întovărăşirea, înainte şchiopătoarea colhozului, pe dealul Doamnei era un smârc, în care se înfundau mereu atelajele călătorilor. Cărăuşii, care îşi duceau veacul la crâşma lui moş Leon, se târguiau cum puteau cu muşteriii, ca să-i ajute cu cai la trecerea smârcului.

Venea, de o pildă, tovarăşul Săcăleanu, un fel de ajutor de băgător de seamă de la M.A.T, om aprig şi cam ututui, gata oricând să explodeze ca glontele pe ţeavă. Nenea Toma se săturase de el cum câinele a linge sare. Aşa că urmărea îndeaproape pe nenea Toader, care era la rând (v-am spus sau, dacă nu, vă spun acu: cărăuşii se rânduiau într-o ordine bine stabilită, dar nebănuită de muşterii).

– Băi, ai grijă! îi zicea lui Toader, când îl vedea intrând pe tovul Săcăleanu. Vine Căcăleanu ceala!

Nenea Toader era gata pregătit, încordat ca arcul bine strunit, chit că părea dus cu gândul în altă parte. Că principalul lucru la târguială este să nu te arăţi prea pătimaş. Tovarăşul Săcăleanu avea un mânzoc la docar, care nu ar fi putut trece smârcul nici să-i bagi un chiperi roş în dos. Aşa că Săcăleanu începu cu jumătate de gură:

– Şi cât zici că ceri, ca să mă treci cu slăbăturile celea de gloabe?

– Care slăbături?

– Nu vezi că li se văd coastele, bre? Parcă-s nişte mâţe ogrijâte.

– Căişorii mei, mâţe ogrijâte!? sări ca ars nenea Toader. Iştia, cum îi vezi, trag şi molotoave, dacă vrei să ştii dumneatale. Ba şi kiroave. Pe vremea ceea am tras cu căişorii iştia şi pe cucoana Caliopa a cuconului Grigore Zipescu, dacă ştii cine-o fost aceala. Era prin ‘38. Şi-mi zice conu Grigore într-o zi, era prin martie ca acuma: „Todiriţă, o scoţi?”. „Cucoane, zic, n-am băgat-o eu, eu numa‘ am…”

– Hai, lasă-mă cu boierii dumitale. Mie să-mi zici cât mă face!

– Cinci lei. Facem târgul?

Adevărul este că preţul obişnuit nu era mai mare de doi lei. Însă, fiindcă tovarăşul Săcăleanu era dintre cei „căpăţânoşi”, se ajungea la cinci lei.

– Cinci lei!? Măi, voi aţi nebunit de cap? Nu mai aveţi nici o ruşine? E prea mult, măi!

– Nu e mult, tovarăşe Săcăleanu. Căişori ca iştia n-ai să găseşti în toată Moldova.

– Lasă-mă cu doi.

– Cu doi lei? Hătui crucea mă-sii! Nici caii nu mă lasă numai cu doi lei. Uite cum mişcă din urechi, zice nenea Toader, îndreptând codiriştea către uşa deschisă a crâşmei. Într-adevăr, caii legaţi la conovăţ rânjeau dezvelindu-şi dinţii în timp ce ronţăiau nişte fân.

– Trei lei, ultimul preţ, zice tovarăşul Săcăleanu.

– Scoate patru lei şi hai! Sânt la mare strâmtoare, că altfel nu te-aş scoate cu banii iştia nici să fie docarul dumitale din aur curat.

– Patru lei? Ptiu, hoţilor! Măi, anapoda soi de oameni mai sânteţi voi, cărăuşii. Las‘ c-o să vă strângă Partidul acuşi!

Şi tovarăşul Săcăleanu iese cu paşi mari, repeziţi, trântind uşa cât ce poate. Pe urmă se urcă suflând din greu în docar şi porneşte cu curaj la deal.

În urma lui cărăuşii tac. Multe au văzut ochii lor. Într-un târziu nenea Toader, strângând din umeri, zice:

– Dacă caii cer patru lei, ultimul preţ, eu ce să fac?

– Nu trebuia să-i poreclească gloabe…

– Trece? întreabă moş Leon rezemat de sobă şi meşterind la nişte hamuri.

– Nu trece.

– Ba trece.

– Nu trece, omule bun.

– Pe-o sută de rom?

– Pe-o.

– Rahat cu apă rece! Bate palma.

Peste vreo jumătate de ceas, când începuse şi-o ploaie ca aceea, de primăvară, despletită şi cu şiroaie, se aude un zgrepţănat la uşă. Crâşma avea o uşă de stejar cam otova, dar mare, zdravănă, cioplită de moş Leon. Că tare se mai pricepea la toate moş Leon! Făcea ori dregea tot ce vrei: căruţe, vermorele, hornuri, sobe. Ne-o făcut şi nouă o troacă de piatră aşa de trainică c-o avem şi-n ziua de azi. N-o pot urni din loc cu râtul nici nici patru dihănii de porci de o sută de kile fiecare. Numai că era cam grăbaci moş Leon. Făcea toate în fugă şi se întâmpla să rămâi, când ţi-era lumea mai dragă, cu osia ruptă în mijlocul drumului; sau să înghesui mortul în sicriu şi să-l aşezi cam pe-o parte, într-o rână, că făcuse sicriul prea îngust şi nu încăpea răposatul cu faţa în sus; sau să cadă soba în aceeaşi zi în care o făcuse. Aşa s-o întâmplat la mătuşă-mea Aurora. După ce-o făcut soba în bucătărioară, o sobă la marele fix, cu fumuri ticluite meşteşugit, cum numai moş Leon ştia să facă, s-au pus cu toţi la masă. Şi când să cinstească un păhăruţ de rachiu, ca să ude soba, se vede treaba că aceasta, soba adică, a vrut şi ea să cinstească şi s-a aplecat olecuţă înspre masă: uuu-şurel, ca un om chiurluit, întinzându-se către păhărelul plin. Şi deodată leop! cade soba în mijlocul bucătărioarei. Au rămas toţi cu îmbucătura în gură şi cu păhăruţele în mâini. Doar nenea Traian a lu‘ mătuşa Aurora a dat repede rachiul pe gât şi a zis că altădată Leon trebuie să facă în felul următor: După ce termină soba, s-o rezeme cu spinarea şi acolo, dar numai acolo, să ceară preţul pentru munca depusă. Şi atunci, făcându-se că nu „se împacă” cu omu‘, să se dea repede la o parte şi să lase soba să cadă popâc pe podea.

Pe urmă moş Leon s-o apucat să facă soba din nou. Ş-o făcut-o chiar în seara aceea: şi mai repezit ca de obicei, dar la marea ştiinţă. Numai că, bat-o s-o bată de sobă, scotea fum. În loc să scoată fumul afară, soba parcă trăgea toate vânturile pământului înăuntru; şi era o fumăraie în bucătărie de nu se vedea om cu om. Moş Leon spunea că asta-i din cauză că n-au avut lampă „de opt focuri”, ci numai „de cinci focuri” şi nu se vedea aşa de bine când a lucrat. De aceea. Dar nenea Traian a lu‘ tanti Aurora zicea că „las că-i bine, afumăm slănina chiar în bucătărie, nu mai avem nevoie de afumătoare. Hai să mai bem un păhărel pe chestia asta”. Ar mai fi spus el multe şi mărunte nenea Traian, dar tanti Aurora i-o luat sticla.

Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist