Stafia României

Însă o tomografie, prin caracterul ei strict tehnic, este cam greu să depisteze, într-un corp, fie acesta social, blesteme, care, îndeobşte, au un înalt grad de imaterialitate, situându-se la limita resentimentelor, a urii ancestrale sau viscerale, determinată de impactul cu forţe obscure, diavoleşti (forţe ale întunericului), ori concret mediate de entităţi ostile unui om, unui grup de oameni, chiar unui popor, în anume împrejurări. Maestru în astfel de depistări şi extirpări s-a dovedit a fi un preot de la Tanacu, care a reuşit  să scoată, odată cu blestemele, şi sufletul dintr-o biată femeie. De altfel, pe parcursul tomografiei, blestemele, în naturelul lor, cam lipsesc, înlocuite fiind cu vorbe de duh, ziceri (şi contraziceri) populare, care ne-au însoţit istoria sau au irupt recent din izvorniţă, expresii de clan, de mahala, de grup, redate sau doar sugerate cu tot farmecul lor… organic. Fiecare-n parte şi toate la un loc având darul (harul, menirea) de-a fixa un portret în cerneală violentă, al românului dintotdeauna şi, cu precădere, din aceste cumplite vremuri… În scurt, titularul cărţii (ne vom raporta doar la el, nedecelând contribuţia celorlalţi doi) argumentează (şi augmentează) că noi, românii, (încă) n-am ajuns un popor, suntem o populaţie, şi asta (ca prim argument!) întrucât n-am ştiut, ehe!, nu doar să… socializăm cu primii noştri cuceritori, romanii, dar nici să ne acuplăm (mă rog, partea femeiască…) cu ei, astfel încât din acel melanj să rezulte un popul ideal şi suveran. Însă, parcă dracul vrăjeşte! sau un înger bun?, deşi, prin veacuri, au tot venit peste noi tătari, turci, unguri, ruşi şi alte naţii – care ne-au râvnit bogăţia, şi nevoile, şi neamul – cum naiba se face că, aşa necooperanţi, entropici, cu dihonia-n noi, nu ne-am lăsat asimilaţi acestora, nici cuceriţi definitiv?! Aci, autorul concede că din moment ce societatea românească supravieţuieşte, rezultă că are un anumit potenţial, adică are resurse, şi umane şi materiale, dar din moment ce evoluează cu mult sub nivelul potenţialului, rezultă că nu şi-l valorifică în mod corespunzător şi că, deci, îi lipseşte atât un ceva anume, apt să o propulseze, cât şi un altceva – anume să o direcţioneze. (Şi întrucât, chiar din prefaţă autorul se auto-încântă cu cele patru virtuţi care asigură textului (său) eleganţă (exigenţa non-redundanţei, exigenţa semantică, exigenţa logică şi exigenţa eufonică), dovada constituind-o sincronismul dintre dinamica citirii acestuia şi ritmul respiraţiei de repaus, astfel încât cititorul să simtă că textul i se derulează de la sine prin văz, ceea ce – conform aprecierii exprimate de conducătorul ştiinţific de la licenţă, profesor Gita Tulea -, conferă „unicitate inconfundabilă stilului”, aş zice că, în decupajul de mai sus, precum şi-n alte locuri – unde şi Homer mai aţipeşte – ni s-a cam tăiat un ceva anume, dacă nu cumva un altceva-anume…).

Cum peştele de la cap se-mpute, primul vinovat de dezbinarea, slăbiciunea şi nemotivarea naţiei române este capul de familie, bărbatul genitor şi soaţa lui, care, întorlocându-se pe bază de interes, fără dram de iubire la purtător, au procreat din start copii asociali, nesolidari, nededaţi nici cu învăţătura, nici cu munca. S-ar crede că astfel de deviaţii comportamentale îi marchează pe copiii (prost-crescuţi) din sărăcime, din pulime (e plăcerea autorului de-a folosi, oricând îi vin la îndemână, cuvinte/ expresii neaoşe), dar repede aflăm că îi definesc pe copiii de familie bună (eh! şi de bani gata), a căror supremă plăcere, la şcoală (şi-n alte împrejurări) este (blagian, aş zice) de-a strivi corola de minuni a lumii. Concret: de-a desfigura mobilierul şcolar nou-nouţ sau proaspăt reparat şi de-a juca fotbal cu ghivecele de flori, artistic aranjate pe scări şi pe coridoarele şcolii. Iată cum cazuri particulare şi în mod sigur întâmplătoare capătă girul generaliza(n)t al sociologului…

Mai crescând (simptomatic: românii cresc într-un an cât alte naţii într-o zi; astfel încât am rămas fix cu 800 de ani în urmă!), prin Evul Mediu am devenit adulţi, fără însă a ne maturiza şi-a avea conştiinţa de neam, de ţară. Dovadă: faptul că, în loc să stăm smirnă în calea diverşilor năvălitori, ne-am şupurit prin păduri, prin munţi, spre a ieşi mai apoi, cu capul plecat, în faţa cuceritorilor. Nu de alta, ci ca să confirmăm zicerea după care capul ce se pleacă, sabia nu-l taie… Şi iarăşi, nu ştiu cum se face că această populaţie dispersată, necoagulantă, fricoasă, laşă şi trădătoare a reuşit, prin veac, să-şi conserve fiinţa (limba, teritoriul, cultura, cultul), ba chiar, la mijloc de secol XIX, să înfăptuiască o primă Unire, spre finalul aceluiaşi secol – să-şi câştige independenţa, iar la început de secol XX să rostuiască o Românie Mare. Aflaţi, încă, în stadiul de pre-popor, i-a fost simplu Imperiului Roşu de la Răsărit să ne comunizeze! Ciudat ”pre-popor”, care a luptat mai întâi în Răsărit, spre a-şi lua îndărăt teritoriile pierdute (Basarabia, Nordul Bucovinei), mai apoi în Apus, iar la urmă, prin (aş spune) cei mai viteji fii ai neamului, s-a retras în munţi, opunându-se, pe cât a fost omeneşte posibil, comunizării bolşevice.

Deşi deseori sociologul porneşte de la premise corecte, el ajunge la concluzii false sau hazardate. Faptul că, în ultimii ani ai comunismului naţionalist-ceauşist, la ”Europa liberă” şi/ sau la ”Vocea Americii” se pleda pentru neacordarea României (de către SUA) a clauzei naţiunii celei mai favorizate, este amendat de N.G. ca o trădare de neam, când nu era decât o necesară (chiar patriotică) susţinere a unei sancţiuni economice, pentru abuzurile tot mai aberante ale puterii politice. Dincolo de o anume candoare juvenilă, dincolo de ironie şi sarcasm, cercetătorul inventariază blestemele (în fapt, tarele) românilor cu o anume detaşare, chiar cu o vicioasă plăcere de a găsi cât mai multe. Spre deosebire, de exemplu, de un Andrei Pleşu, care întotdeauna, în acidele sale comentarii, se implică emoţional ca purtător (şi el) al acestui ”blestem”, al acestui ”virus” românesc, N.G. priveşte totul de la înălţime, potrivindu-i-se zicerea (i-a scăpat s-o citeze): nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.  

Trebuie spus că, pe măsură ce intră-n vremurile noastre… recente, conexiunile şi decodările sociologului sunt relevante, pentru starea de fapt a acestui popor, nu ”blestemat”, dar ampretat, ”decerebrat” în cei aproape 50 de ani, în care s-a experimentat – şi-n bună măsură s-a reuşit – formarea ”omului de tip nou”. Chiar şi după mai mult de un sfert de secol de la căderea (simbolică) a comunismului, acest ”om nou” este de văzut aderând la/sau optând pentru partide şi candidaţi de cea mai anchilozată factură comunistă şi, respectiv, savurând în extaz vomismentele unor televiziuni şi ziare de diversiune politrucosecuristică. Astfel încât, prin perpetuare aproape organică din vremea când ”ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, în arealul românesc nu s-au creat structuri de societate, ci s-au perpetuat, anacronic, şi denaturat, stări de clan, de proliferare mai ales a relaţiilor de cumetrie şi de cârdăşie. Însă mita, chilipirul, invidia, bârfa şi intriga, ciubucărirea, înşelarea şi hoţia, tâlhărirea şi atâtea altele nu sunt specifice doar românilor, ele pot fi întâlnite în toate societăţile civilizate, cum până şi sociologul concede. Diferenţa fiind făcută de ponderea acestor comportamente insensibile, arbitrare, vulgare şi brutale, în esenţă inumane. Şi oricum, nu de blesteme (decât cu ghilimelele de rigoare) e vorba, ci de reacţii, de auto-sancţionări (pline de ironie şi umor), care probează o conştientizare a propriilor rele şi sunt dătătoare de speranţă că, într-un timp, ce-i drept, improbabil (800 de ani?), se vor diminua. Orişicât, nu până la dispariţie: că prea am fi perfecţi, într-o lume imperfectă. 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist