Stafiile Europei

Care va să zică aşa: „O stafie bântuie Europa! Să ne temem?” Câteva zile după ce-am primit tema asta pentru numărul special, n-am putut să nu mă-ntreb, retoric: doar una?

Căci, să fim serioşi, din păcate avem de-a face cu mai multe stafii, mai mult sau mai puţin înrudite între ele şi formând, împreună, o hidră cu mai multe capete, dacă vreţi.

Păi, nici nu ştiu cu care dintre stafii să-ncep: cea a populismului neo-naţionalist (deci de extremă dreaptă), care-n vară a cauzat Brexit-ul, iar toamna târziu l-a catapultat pe struţul Trump la Casa Albă? (Care Trump să nu-mi spună cineva că-i american şi n-are treabă cu Europa. Da, stafia lui Trump bântuie şi ea voioasă nevoie mare prin Europa!)

Sau trebuia să-ncep cu stafia terorismului islamist? Care terorism parcă doar şi-a luat o pauză de respiraţie (şi, poate, de refacere şi regrupare)?

Dar stafia revanşismului „sovietic” marca Putin credeţi că-i mai puţin moţată? Defel. Şi ea se plimbă coadă-n coadă cu stafia unui nou Război Rece prin bătrânul continent băgând spaimă-n cetăţeanul european turmentat şi mai slab de înger: haideţi să nu-l mai supărăm şi pe Putin, ce naiba, măcar Rusia lui e ţară creştină! Creştină, da, dar cu viziuni pravoslavnice şi convingeri „drept-credincioase” (care, de-aia şi ghilimelele, n-au nicio treabă cu dreptul ori dreptatea).

Cât priveşte Războiul Rece: ehei, cât de convinşi eram că odată cu ridicarea Cortinei de Fier, odată cu căderea zidurilor între Est şi Vest (Zidul Berlinului reprezentând simbolul tuturor), Europa Răsăriteană îşi va găsi, în sfârşit, şi ea locul în Europa valorilor. Şi părea că le-a găsit: rând pe rând, ţările din fostul bloc comunist au aderat la NATO şi la Uniunea Europeană, îmbrăţişând de bună voie şi nesilite de nimeni (decât de teama lor vizavi de marele frate eurasiatic de la Est, oricât de cuminte va fi părut prin anii ’90…) valori precum democraţia adevărată (pe alese şi nu pe mimate), statul de drept, economia de piaţă, dreptul la proprietatea privată, la libera circulaţie etc., etc. Mda, de îmbrăţişat le-au îmbrăţişat, cu tot cu avantajele financiare ale apartenenţei cu drepturi depline la lumea liberă şi dătătoare nu atât de prosperitate imediată (nu se poate aşa ceva), ci de garantarea unui curs care oferă garanţia realizării în timp a unui nivel de bunăstare acceptabil.

Okay, nu mai insist: ce mă miră este doar faptul că în anii din urmă, o serie-ntreagă de ţări, începând cu Ungaria lui Orban şi terminând cu Polonia lui Kaczinsky au trecut la o politică de reapropiere dubioasă (şi păguboasă pentru UE) de Moscova (cazul Ungariei) şi/ ori la o poziţie eurosceptică, deîndată ce li s-a cerut să-şi onoreze şi responsabilităţile aferente apartenenţei la UE (la beneficii, exemplele date s-au mişcat foarte bine!). Iar cetăţenii, inclusiv cei români, dau dovadă şi ei de oareşce labilitate (semn că valorile mai sus amintite au fost ele îmbrăţişate, dar nu şi interiorizate), începând să vadă în UE (aşa perfectibilă cum e ea) nu garantul unui viitor liniştit, ci cauza propriilor nerealizări. Care nerealizări, dincolo de cauzele obiective (criza financiară, criza euro prin pilda elenă etc.) îşi au sorgintea în bună parte tocmai la Bucureşti sau Budapesta, nicidecum la Bruxelles. Sursele nerealizărilor se află, deci, în bună parte printre noi, adică în rândurile unei clase politice cangrenată de corupţie şi incompetenţă laolaltă! Iar cu cât politicianul corupt se apropie de închisoare, cu atât mai anti-european (anti-UE) pe de-o parte, şi patriot-naţionalist pe de alta devine!

Dintre toate stafiile care bântuie (prin) Europa, parcă anti-europenismul este cel mai grav. Întrucât nu pot s-o spun mai bine, închei cu un citat din actorul austriac Klaus Maria Brandauer, cules dintr-un interviu dat de el cotidianului german Süddeutsche Zeitung (30.11.16): „Europa este soluţia, nu problema”!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist