Ştampila e rănită, dar nu se predă

După 8 ani de la aderarea la UE, România renunţă, în parte şi selectiv, la una dintre cutumele ei birocratice, cu totul particulare: ştampila. Deşi premierul Victor Ponta o prezintă ca un soi de realizare formidabilă a guvernării, stupoare! o reuşeşte abia în urma Republicii Moldova. Rămăsesem un fel de trib de aborigeni, care, la întâlnirea cu coloniştii, net superiori în civilizaţie, le impuneau să poarte belciuge în nas, pentru că acesta era obiceiul local.

Ordonanţa guvernului ne coboară, deocamdată, din baobab în plop. Ştampila nu dispare cu totul. Este eliminată aplicarea ei doar de pe declaraţiile, cererile şi documentele depuse de către persoanele fizice, cele juridice de drept şi privat la instituţii şi autorităţi publice. O mână de ajutor dată firmelor. În rest, instituţiile publice şi persoanele juridice de drept public rămân în posesia indispensabilei ştampile, în era internetului. Ce să spunem? Că în SUA nici măcar notarii nu au auzit de ştampile, iar totul funcţionează incredibil?

Nenumăraţi români, intraţi în relaţia cu autorităţile occidentale în ultimele decenii, au experimentat frecvent deruta interlocutorilor, când au solicitat o „ştampilă” pe câte o hârtie pentru validarea autenticităţii la întoarcerea în ţară. Relaţia cu autorităţile române este mediată prin ştampile. Birocratul generic este un responsabil de ştampilă. Această specie a proliferat cu un succes nebun în instituţiile de stat. Închipuiţi-vă câte generaţii de funcţionari iau pensii pentru că au exersat „meseria” de ştampilator. Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi urcat sau coborât etajele, la câte uşi aţi bătut ca să-l găsiţi pe omul cu ştampila. Este un ritual birocratic, un produs al minţilor captive, o practică socială similară pupatului icoanelor, pentru că „aşa trebuie”.

Nu a existat o autoritate care să reglementeze confecţionarea şi controlul lor. Realizarea unei ştampile se putea face oriunde, oricum, în orice condiţii.Nu există o lege a ştampilei, ci diferite  ordine de ministru, care au impus-o treptat printre obligaţii la depunerea unor rapoarte. Paradoxul este că legalitatea circuitului birocratic nici nu presupune folosirea atâtor ştampile pe cât găsesc oamenii de cuviinţă să solicite. Rămâi perplex când afli ce spun juriştii. De exemplu, în legislaţia privitoare la societăţi nu a existat o prevedere care să reglementeze obligaţia firmelor de a aplica o ştampilă pe documente. De la data intrării în UE, facturile emise de societăţi nici nu mai trebuiau ştampilate (art. 155 alin. 28 din Codul fiscal, încă în vigoare).Articolul este valabil, fireşte, până în faţa Măriei Sale, Funcţionarul. De aici şi întrebarea: ştampila a fost inventată de birocrat, ca să-şi justifice salariul, sau existenţa ei a impus un anumit prototip de birocrat?

În fond, de ce societatea a simţit nevoia utilizării atâtor ştampile? Nu este vorba doar de o presiune birocratică, ci un efect de antrenare complexă într-o cutumă socială. Este mai mult decât o „tradiţie”, adânc înrădăcinată din perioada comunistă şi preluată de administraţia postdecembristă, în virtutea inerţiei, şi impusă cu asiduitate. Mirajul ştampilei apare ca rezultatul unui indice extrem de scăzut al neîncrederii sociale. Într-o cultură vastă, diversificată a înşelătoriei sub toate formele, unde gentlemen’s agreement-ul este un fapt excepţional, ştampila a furnizat un efect anesteziant suspiciunii şi a câştigat un rol terapeutic împotriva temerilor în relaţia cu instituţiile, dar şi a celor contractuale dintre oameni.

Ca orice lucru care dispare oficial, în minţile oamenilor ea va dăinui cel puţin un timp. Acest „drog al siguranţei” îşi va găsi mulţi bocitori, iar extinderea măsurii la nivele comparabile în instituţiile publice cu statele occidentale, va lăsa pe şi mai mulţi fără meserie. Credem că le putem suporta cu satisfacţie indemnizaţia de şomaj.