Ştiaţi de Bătălia de la Târgu Frumos? 350 de tancuri sovietice au fost distruse

Târgu Frumos era considerat un important punct strategic pentru ofensiva sovietică ce urma a fi întreprinsă în vara lui 1944. În primul episod al bătăliei, peste 350 de tancuri sovietice au fost distruse de diviziile germane şi româneşti. Mult mai haotică din punct de vedere tactic, cel de-al doilea episod al bătăliei s-a soldat cu respingerea sovieticilor şi oprirea înaintării acestora până la declanşarea operaţiunii „Bătălia pentru România“ (pe sectorul de front Iaşi-Chişinău) din luna august a aceluiaşi an. La 20 august 1944, în urma ofensivei de la Scobâlţeni, frontul s-a rupt, sovieticii ocupând ulterior şi Iaşul.

Tactica

La 70 de ani distanţă de la încleştarea armatelor germană, română şi sovietică, o bătălie dată în apropiere de oraşul Târgu Frumos suscită însă interesul armatei SUA. Istoria scrisă pe plaiurile ieşene este predată la Academia Militară „West Point“ de peste Ocean ca studiu de caz, subiectul fiind „disecat“ pe durata a mai multe ore de curs. „Bătălia de la Târgu Frumos“, derulată în mai multe episoade în lunile aprilie-mai 1944, este dată drept exemplu cum o apărare mobilă poate înfrânge într-o bătălie de blindate. În aprilie 1944, Armata Roşie se afla în ofensivă pe teritoriul României, Iaşul fiind aproape de a ajunge sub control sovietic. Prima bătalie de la Târgu Frumos ce s-a consumat între 6 şi 12 aprilie 1944 a pus faţă în faţă forţele blindate germane şi un important contingent de tancuri aparţinând Armatei sovietice. Iniţial, „Zeiţa Fortuna“ a fost favorabilă bolşevicilor, care au cucerit oraşul. Totuşi, situaţia s-a schimbat la 180 grade graţie tacticii adoptate de armatele germane şi române. Contraatacul s-a desfăşurat de-a lungul şoselei Iaşi-Târgu Frumos în ziua de 10 aprilie 1944, fiind încununat cu succes. Sovieticii îşi concentraseră efectivele mult spre sudul oraşului, lăsând de izbelişte partea dinspre est a localităţii. Decizia va cântări greu în desfăşurarea bătăliei, fiind un veritabil „călcâi al lui Ahile“ pentru sovietici. Tancurile diviziei „Grossdeutschland“ (aprox. 70 blindate) au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane, indică istoricii militari, iar contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din oraş.

„Republica Sovietică Socialistă de la Botoşani“

La 20 august 1944, în urma ofensivei de la Scobâlţeni, frontul s-a rupt, sovieticii ocupând ulterior şi Iaşul. Văduviţi de aportul blindatelor germane, dislocate pe frontul din Bielorusia şi Polonia, românii au fost o pradă facilă în calea tancurilor sovietice.

Profesorul Nicolae Ionescu, doctor în istorie pe tema „Moldova în anii 1944-1947“ şi un bun cunoscător al evenimentului, consideră bătăliile de la Târgu Frumos drept o dovadă a rezistenţei eroice a Armatei Române.

„Lângă Târgu Frumos, oraş deschis aproape de Valea Siretului, s-a dat dovadă de rezistenţă eroică. Zona fiind situată în coasta Iaşilor, important punct strategic pentru Armata Română, sacrificiul soldaţilor a fost pe măsură. Să nu uităm că o altă componentă strategică ce trebuia apărată era calea ferată ce lega Paşcaniul de sudul ţării. Nu în ultimul rând, trebuiau apărate osemintele lui Cuza din Palatul de la Ruginoasa. Foarte multe aspecte ce ţin de patriotism au contribuit la îndârjirea cu care s-au luptat soldaţii români în bătălia pentru Moldova. Unul dintre aceste simboluri invocate pentru determinarea ostaşilor era protejarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Cuza“, a declarat profesorul Ionescu pentru „Ziarul de Iaşi“. În perioada premergătoare bătăliilor de la Târgu Frumos, Armata Roşie înaintase în Moldova şi ocupase o mare parte a regiunii de nord a acestei provincii istorice. La Botoşani chiar a fost constituit un Comitet de conducere autonom pe 7 aprilie 1944, structură sprijinită de militarii sovietici. Eveniment este cunoscut în istoriografie drept „Republica Sovietică Socialistă de la Botoşani“. De aici, din nordul Moldovei, sovieticii se pregăteau să invadeze restul ţării. Conform informaţiilor relatate de profesorul Ionescu, rezistenţa Armatei Române şi a celei naziste a respins primele atacuri sovietice şi frontul se stabiliza iniţial pe linia Rădăuţi-Suceava-Fălticeni-Târgu Neamţ-Paşcani-Tg Frumos-Iaşi. Însăşi capitala Moldovei era într-o situaţie delicată, spune Ionescu. „Partea de Nord a Iaşilor era sub ocupaţie sovietică, iar spre sud încă era sub controlul armat român şi german. Situaţia era una delicată pentru Iaşi, astfel că s-a pus în aplicare Planul de evacuare nr. 111 al mareşalului Antonescu. Începerea evacuarea administraţiei, a unor instituţii publice şi a unei părţi a populaţiei spre sudul ţării. Inclusiv arhivele au fost transportate spre alte oraşe din Muntenia“, spune Ionescu.

Sadoveanu: „Lumina vine de la Răsărit!“

Rezistenţa românilor şi germanilor a durat până pe 20 august 1944, atunci când sovieticii conduşi de mareşalul Rodion Malinovscki au spart frontul Iaşi-Chişinău. „Când ne referim la frontul Iaşi-Chişinău trebuie să amintim neapărat că acesta era unul dintre cele mai întinse din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Căderea liniei de apărare de pe acest aliniament a distrus complet sistemul de apărare german din sud-estul Europei, precum şi cel de aprovizionare a Germaniei cu petrol şi cereale. Din cauza spargerii frontului pe linia Iaşi-Chişinău, armata sovietică avea cale liberă să înainteze prin Moldova direct spre Bucureşti“, a indicat Ionescu. În consecinţă, având în vedere aceste fapte, răsturnarea din fruntea ţării a mareşalului Antonescu a fost grăbită. Dacă iniţial tânărul rege Mihai I şi liderii partidelor politice stabiliseră „puciul“ îndreptat contra lui Antonescu pe 26 august 1944, situaţia dramatică din Moldova a necesitat devansarea acestui moment cu trei zile, pe 23 august. Consecinţele actului întreprins la acea dată au marcat întreaga ţară pentru jumătate de veac. După 23 august 1944, Partidul Comunist Român (sprijinit făţiş de Armata Sovietică) ataca pas cu pas instituţiile statului, miza fiind preluarea puterii totale în stat şi societate. La acea dată, Mihail Sadoveanu, unul dintre „tovarăşii de drum“ ai comuniştilor, într-un deja celebru articol de presă redactat în anul 1945, arăta că pentru România „Lumina vine de la Răsărit!“ Istoria postbelică a României este într-o foarte mare măsură istoria unei tragedii naţionale. Intervalul mărginit de momentul „întoarcerii armelor“ şi de cel al proclamării Republicii Populare abundă în „semne ale sfârşitului“, care prevesteau apusul unei epoci. Distrugerile războiului, represiunea îndreptată împotriva opoziţiei politice, teroarea administrativă, seceta şi foametea ce au urmat completează acest „scenariu apocaliptic“, în care se dădeau lupte grele pentru revenirea la democraţie şi normalitate în viaţa publică. „Zorii“ unei lumi noi „propovăduiţi“ de mişcarea comunistă se aflau în antiteză cu sistemul de valori, cu practicile politice şi viaţa cotidiană a României interbelice, la care elita politică se raporta chiar şi după derapajele perioadei proxime celui de-al Doilea Război Mondial. Istoricul bucureştean Adrian Majuru arată că aceste inversări de roluri sociale şi valori au dus la intrarea României în „malaxorul unui experiement istoric traumatizant“.