Tache şi Enache

Tache şi Enache sunt fraţi gemeni. Este dificil să îi deosebeşti. Amândoi poartă ochelari. Astăzi este ziua lor de naştere. Împlinesc opt ani. Au primit multe cadouri şi buchete de flori. Încep să desfacă pachetele. Enache le aşază pe mochetă. Tache le duce pe parchet. Toate cadourile sunt frumoase. Enache preferă perechea de bascheţi. Tache este încântat de racheta de tenis. Băieţilor le place mişcarea în aer liber.

Tocmai aţi citit o mostră din manualul de comunicare în limba română pentru clasa I. Pe vremuri i se spunea abecedar şi puteam întâlni acolo texte artificiale şi stupide de tipul: „Onica are un ou. E un ou mare” sau „Tata e miner. Mama e filatoare. Fratele meu cel mare e şofer”. Mai apoi, părinţii puteau băga de seamă că abecedarul le făcea copiilor cunoştinţă cu o galerie de personaje neverosimile, mai ridicole chiar decât numele pe care le purtau: bietul Ţicu (cel cu hăinuţa nouă, făcută din lână tunsă de pe oi şi dusă la fabrică), fericitul Costache (posesorul unei perechi de ochelari din carton), stegarul Paraschiv (plin de entuziasm în ziua de 1 Mai), lacomul Angheluţă (care înfuleca din două cornete de îngheţată) şi, nu în ultimul rând, Xenia (fata fără cerneală în stilou). Abecedarul le oferea şcolarilor destule motive să resimtă un real dezgust faţă de corvoada de a citi bucăţile din manual. În locul unor texte atractive, menite să placă şi să ţină vie curiozitatea, manualul proslăvea proletcultismul („Oriunde merg,/ În tot ce simt/ Alături eşti/ Iubit Partid!”) şi mândria de fiu al clasei muncitoare („- Tatăl meu zideşte case/ Cocoţat pe schele./ El cu fruntea lui ajunge/ Până sus la stele.”).

Au trecut aproape treizeci de ani, iar şcolarii mileniului trei deprind tainele cititului tot după reţeta de mare succes pedagogic de pe vremea lui Ceaşcă. Un cumplit meşteşug de tâmpire poate fi descoperit, aproape la tot pasul, în manualele şi auxiliarele pe care învăţătorii le aleg cum pot. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, darămite bietul om prins în menghina reformelor care mai de care mai sforăitoare! În trei decenii, în numele modernizării şi actualizării curriculare, s-au risipit zeci şi sute de milioane de dolari şi de euro, dar prichindeii care învaţă să scrie şi să citească tot cu Ţicu, Gelu şi Jianu se canonesc.

Cum să prinzi drag de lectură, când prin minte ţi se perindă ochelariştii Tache şi Enache, cadorisiţi de ziua lor cu buchete de flori, bascheţi şi rachete de tenis, în loc de biclă, role şi tabletă? Şi-apoi cât de mult trebuie să-ţi urăşti copiii ca să-i botezi Tache şi Enache? Vi-i imaginaţi în parc, la topo? Vă daţi seama că Tache şi Enache vor fi zilnic de râsul unor David, Luca şi Matei?

Dacă abecedarul l-a nemurit pe Ţicu, actualele manuale de comunicare în limba română au înălţat personajul pe culmile absurdului. Ian citiţi şi minunaţi-vă: „Lui Ţicu îi plac mult cireşele. De ce oare? Sunt foarte dulci, zemoase şi îmbietoare. Pentru ele, păsările străbat distanţe mari. Vin tocmai din ţările calde”. Carevasăzică, vin păsările tocmai din ţările calde ca să mănânce cireşele lui Ţicu! Apără-ne, Doamne! Gândeaţi că asta-i tot? Vi-l prezint pe Flaviu, personajul de la litera F. Flaviu e atât de bleg încât nici măcar furnicilor nu le e frică de el: „Flaviu iese afară. Lângă un tufiş află un muşuroi. O furnică se opreşte. Mica şi frumoasa făptură îl priveşte fără frică. Nu are timp prea mult de pierdut”. Vă daţi seama ce caft ar lua Flaviu dacă ar supăra-o pe frumoasa făptură fără frică? Totuşi, astfel de exemple pălesc în faţa textului menit să introducă litera Ţ: „Iliuţă şi Mihăiţă merg în vizită la ferma de animale. În curte ţopăie ţapii, oiţele şi mieluşeii. În halele mari, cocoşii ţanţoşi ţipă nervoşi. Găinuşele moţate sunt în acţiune. Ele caută grăunţele hrănitoare. Copiii înţeleg că munca la fermă nu e uşoară.”

E tare, nu? Vă închipuiţi un ţanţoş cocoş ţipând nervos? Dar nişte moţate în plină acţiune? E clar că la fermă e nasoală treaba! Pariez că nici măcar părinţilor dadaismului nu le-a trecut prin cap aşa o capodoperă: Ţapul ţopăie prin curte,/ Manea bagă o manea!

Mai are rost să lungim vorba? Vă dezvălui, în încheiere, sarcina de lucru de la sfârşitul manualului: „Relaxează-te citind textele scurte cu literele alfabetului”. Bucăţile erau mai lungi, dar le-am scurtat. Comentariile dintre paranteze îmi aparţin:

A: Ariciul are ace.(Bine că nu-i la patru ace!);

B: Barbu are biscuiţi de la bunicul. (Ştiţi poanta aia cu „Biscuiţi, oştenii mei!”/ „Biscuim, Măria Ta!”?);

D: Dudu este durduliu. (De ce nu „Dudu duduie” sau „Dudu dârdâie”?);

E: Elena este economă. (N-o fi, oare, econoamă? Întreb şi eu…);

F: Florile sunt febleţea Feliciei. (Aşa se nasc fitomaniile…);

J: Jianu priveşte cu jind jocul scânteilor deasupra jarului de vatră. (cu jind – locuţiune adverbială însemnând „cu ardoare, plin de dorinţă”. De ce o fi jinduind Jianu la scântei? O fi, oare, piroman?);

R: Roata olarului are o mişcare de rotaţie. (Bine că nu are o mişcare de levitaţie. Sau de oscilaţie);

Z: Zaharia locuieşte în oraşul Zimnicea. (În această superbă logică paronomastică, Alexandra e din Alexandria, Barbu, cel cu biscuiţii, e dîn Bucureşti, Jianu, din Jimbolia, iar Tache, fratele lui Enache, e din Tălpălăi. Sau din Târlele).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi