Caută 
1 MIN
Video
Ştirea e chestia aia cu cine, ce, unde, când, cum şi de ce – în care „de ce” nu e o ipoteză, o teorie, o părere sau o speculaţie, ci o altă informaţie (sau un set de informaţii). Pe scurt, ştirea e o conjuncţie de cel puţin două informaţii verificate şi verificabile, dintre care una o explică pe cealaltă.
Ziaristul, în accepţiunea veche a termenului, nu mai există. A fost înlocuit cu publicişti şi cu furnizori de informaţie primară. Nu e nimic rău să fii publicist sau furnizor de informaţii primare – la urma urmei, şi eu sunt publicist. Problema apare însă când publicistul sau furnizorul de informaţie primară sunt percepuţi ca ziarişti – şi când ei înşişi îşi arogă calitatea de ziarist.
Cu (deja destul de mulţi) ani în urmă eram în redacţia unui ziar şi cineva m-a invitat să semnez un protest al ziariştilor. Am întrebat dacă protestul poate fi semnat de oricine, sau doar de ziarişti. Doar de ziarişti, mi s-a răspuns. Am replicat atunci că, deşi sunt absolut de acord cu protestul şi mi-ar face mare plăcere să-l semnez, n-o pot face – fiindcă sunt publicist, nu ziarist. Chestiune de onestitate.
Azi, cei mai mulţi n-au probleme de genul ăsta. Deşi toţi cei pe care îi numim ziarişti – de la Dan Tapalagă la Mihai Gâdea – sunt de fapt publicişti („columnists” în limbaj anglo-saxon), ei se pretind ziarişti.
Haideţi totuşi s-o lămurim. Publicistul e producător de opinii (publicistul e partizan când produce opinii partizane). Furnizorul de informaţii primare e chiar asta – furnizor de informaţii primare. Ziaristul, în schimb, e producător de ştiri.
Ştirea e chestia aia cu cine, ce, unde, când, cum şi de ce – în care „de ce” nu e o ipoteză, o teorie, o părere sau o speculaţie, ci o altă informaţie (sau un set de informaţii). Pe scurt, ştirea e o conjuncţie de cel puţin două informaţii verificate şi verificabile, dintre care una o explică pe cealaltă.
„X a murit” e o informaţie. „X a murit fiindcă l-a omorât Y” e o ştire: o informaţie explicată printr-o altă informaţie.
Producţia de ştiri e costisitoare. O dată, pentru că producătorul de ştiri consumă resursele redacţiei ca să afle „de ce-ul”, informaţia care explică informaţia primară. A doua oară, pentru că producţia de ştiri este impredictibilă. Ziaristul e un fel de detectiv. Uneori reuşeşte să afle „de ce-ul”, alteori nu, iar alteori îl află, dar prea târziu: termenul de livrare a ştirii a trecut de mult. Însă indiferent de rezultat, resursele sunt consumate.
Cu alte cuvinte, modelul de business al producţiei de ştiri e identic cu cel al căutării de aur. Uneori ai noroc şi reuşeşti, alteori nu. Iar acest noroc e impredictibil. Pe de altă parte, ziarele trebuie să apară în fiecare zi. Şi în fiecare zi paginile trebuie să fie pline. Cititorii nu cumpără un ziar care într-o zi nu are de spus decât atât: „ne pare rău, dar pentru azi nu am reuşit să producem nicio ştire”. Din acest motiv, niciun ziar nu conţine doar ştiri de tipul celor dificil de produs – ci şi ştiri în care „de ce-ul” e relativ uşor de aflat şi care sunt astfel mai uşor de manageriat (ştiri „ieftine”), opinii şi informaţie brută (rezultatele meciurilor de fotbal, prognoza meteo etc.). Dar ştirile au continuat să rămână partea cea mai importantă a unui ziar.
De la o vreme încoace însă, proprietarii de mijloace de informare în masă au schimbat modelul de business. Ca să evite costurile legate de producţia de ştiri, s-au reorientat (aproape) exclusiv spre alte produse, mai ieftine şi mai predictibile (mai uşor de manageriat): producţia de opinii, producţia de informaţie primară cât mai ieftină – informaţie parţială (de regulă neverificată sau verificată cel mult minimal), informaţie trivială (uşor de găsit, de tipul declaraţiilor de pe Facebook ale lui X, sau a comunicatelor de presă de la companii), senzaţionalism etc.
În felul ăsta, au calculat ei, costurile scad şi profitul pe termen scurt creşte. Pe termen mediu însă, rezultatul a fost că presa a murit. Moartea presei nu e rezultatul unei misterioase inapetenţe de a citi/ viziona; ea se datorează în primul rând faptului că nimeni nu mai investeşte în producţia de ştiri.
Proprietarii mijloacelor de informare în masă au schimbat reţeta. E ca şi cum ai merge ani de zile la un restaurant fiindcă îţi place cum fac ei acolo friptura de vită, şi de la un timp constaţi că porţia e din ce în ce mai mică, la fel de scumpă, iar vita e înlocuită cu soia şi asezonată cu tot felul de chestii colorate, dar ieftine şi fade. Nu e niciun mister că, în condiţiile astea, nu mai cumperi de la ei.
Însă dincolo de orice-am putea spune despre noul model de business din industria de informare, partea cea mai ticăloasă din întreaga poveste mi se pare cea în care producătorii de orice altceva decât de ştiri au ajuns să se prezinte pe ei înşişi ca ziarişti şi să fie percepuţi ca atare.
Asta în timp ce ziaristul adevărat, producătorul de ştiri, a murit – sau supravieţuieşte, deprimat, neplătit şi alcoolic, printr-un colţ murdar şi întunecat de redacţie, nemaiîndrăznind să spună că e ziarist. Îşi iubeşte în continuare meseria, pe care alţii i-au aruncat-o la gunoi ca fiind prea scumpă şi ineficientă, şi fumează ţigară de la ţigară.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
