Târgşoare

* Devenire. În evoluţia aşezărilor de pe teritoriul României, de la un moment dat, târguşorul, ca şi substantivul de la care a fost derivat, a numit spaţiul dintr-o localitate sau de la marginea acesteia unde se făcea comerţ, iar, apoi şi paralel, aşezările de tip orăşenesc având funcţii comerciale sau meşteşugăreşti subordonate domniei. Într-un adevărat „Tezaur toponimic al României. Moldova”, pentru perioada 1772-1988 (două volume masive de peste 2500 de pagini, 1991-1992), operă de excepţională muncă şi valoare a toponimiştilor ieşeni de la Institutul „Alexandru Philippide” al Academiei Române, avându-l ca proiectant şi coordonator pe prof. Dragoş Moldovanu, sunt înregistrate, pentru respectivul areal geopolitic, câteva zeci de nume de astfel de aşezări comercial-meşteşugăreşti, de la „Târguşorul Adjudul” la „~ Zahorna”. În zona actualului oraş Iaşi apar, cu acest statut, „târguşoarele” Copoul, Galata, Sărăria, Socola, Păcurarii, dar şi un „Târguşor de la Monastirea Frumoasa”, numit şi Nicolina.

* Creşteri şi descreşteri. Nu puţine sunt cazurile în care, de obicei după faza de identificare ca „târguri” întemeiate, astfel de mici aşezări au devenit oraşe propriu-zise (Adjudul, Câmpulungul Moldovenesc, Hârlăul, Huşii, Paşcanii), unele păstrând chiar marca devenirii (Târgul Neamţ, Târgul Ocna), dar unele nume s-au şters de pe harta oricăror pretenţii (nu doar) urbanistice, un caz exemplar fiind „Târguşorul Docolinii”, cel legat de vremea lui Petru Rareş. Din alt punct de vedere, tipică este situaţia târguşoarelor din zona Iaşului, devenite cartiere ale oraşului şi ale căror nume se păstrează, practic, doar în vorbirea localnicilor.

* Fonetică. „Târguşor” a suferit sincoparea vocalei u, şi nu doar ca simplu apelativ, înregistrat în scrisul lui Dosoftei („Lângă un târgşor ce-l cheamă Porfirion”; Vieţile sfinţilor, 1682, după DLR), ca şi în alte texte, ci chiar în oiconime; după Tezaurul citat, în a cărui bază documentară figurează diverse categorii de scrieri, catagrafii, hărţi etc., semnalăm şi „Târgşorul Gălăţii”, respectiv „Târgşorul Căiuţ”, ori „Buhuşi-Târgşor” (pentru jud. Bacău). Astfel, târgşor se situează într-o familie oarecum consolidată ca deprindere a pronunţării, din care fac parte, printre altele, şi căpşor, trupşor, locşor, nucşor sau plopşor, ultimele două devenite nume de localităţi, Nucşoara, respectiv Plopşoru (vezi şi supra/numele arheologului şi folcloristului Constantin S. Nicolaescu-Plopşor). Dacă în toate situaţiile predominantă este ideea de „micime”, măcar într-unele nu putem omite nota alintului.

* Destin singular. În cazul vechilor oiconime citate, timpul şi cursul devenirii au dus la pierderea substantivului servind ca un fel de „gen proxim”; o cu totul altă situaţie constatăm pentru aşezarea de pe lângă o mănăstire din vecinătatea Ploieştilor: Târgşor, pur şi simplu, a fost numele unei aşezări de tip urban, atestată din vremea lui Mircea cel Bătrân (1413), cândva important punct vamal şi comercial între Transilvania şi Ţara Românească, situat la câţiva kilometri sud-vest de actualul oraş, a cărui dezvoltare a dus, de altfel, la eclipsarea şi dispariţia primei aşezări. Declinul s-a accentuat după secularizarea averilor mănăstireşti (G. Potra, N. Simache, „Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor”, Ploieşti, [1970], p. 72 – 85). Vocaţia penitenciară a mănăstirilor ca închisori este dovedită de cazuri elocvente; au servit, la început, pentru detenţia boierilor surghiuniţi ori „puşi la popreală”, dependinţele fiind apoi amenajate ca închisori propriu-zise, Arnota, Cernica, Mărginenii, Mislea, Plătăreştii, Snagovul, Văcăreştii, din Muntenia, Bucovăţul, Mănăstirea dintr-un Lemn, din Oltenia, sau Bisericanii, Dobrovăţul şi Pângăraţii, din Moldova (Gr.I. Dianu, „Istoria închisorilor din România”, Bucureşti, 1901, p. 39, 133 – 152).

* În actualitate. Nicio îndoială că târşorul lui Moş Teacă este Târgşorul de pe vremea lui Bacalbaşa şi de azi; nu doar că lexicograful D. Udrescu, în „Glosar regional Argeş” (1967), a semnalat corespondenţa târşor – târguşor pentru graiuri din Muntenia, dar expresia formei mentale de la începuturi este restituită astăzi pe internet: „Târgşorul te mănâncă, paraşuto!” (/facebook.com/), din aceeaşi familie cu „Bulăul…”, „Pârnaia…”, aşadar „Puşcăria te mănâncă, tanti!” etc. Cât despre vreun alint prin diminutive, nicio speranţă; Târgşorul (ca şi o anumită Crinuţă) se acordă cu denunţelele ori cadouţele, din tratarea aceloraşi teme, care de care mai drăguţele!

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi