Târguri şi nunţi # 2

Dar cutuma matrimonială respectivă a reprezentat o formă „civilizată” de căsătorie, înlocuind-o pe cea primară, ce consta în răpirea, pur şi simplu (Raubehe), a viitoarelor consoarte. Prin urmare, nu am avea de ce să ne ruşinăm de cumpărarea – compararea valorilor (bunurilor) între care se făcea schimbul; măcar la nivelul simbolurilor, prin darurile de la nunta tradiţională, păstrăm amintirea acestei faze din istoria umanităţii, atestată la români şi la alte seminţii. Şi în care, mutatis-mutandis, ne mai aflăm, până la generalizarea coabitării… absolut libere, fără fasoane.

* Urme ale răpirii. Dacă moravurile s-au schimbat, pe baze lingvistice, constatăm că, nu numai din memoria socială, nu s-a şters amintirea formei arhaice de întemeiere a unei familii, dar există încă practici amintitoare în planul realiilor. Lucrări de specialitate, în general atente la norma socială, dau diferite interpretări scenelor, diversificate, din desfăşurarea nunţii în care mireasa… dispare, dar în relatări neconvenţionale despre căsătoriile din epoci nu prea îndepărtate se face deosebirea dintre nunta logodită şi nunta fugită (în cele ce urmează, extragem informaţii din studii publicate în vol. Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Institutul European, 2001). Prima însemna înţelegerea între viitorii socri, când se discuta despre zestrea miresei, despre „despăgubirile” datorate familiei acesteia (care pierdea două braţe de muncă), adică părţile se târguiau. A doua însemna o răpire adesea înscenată, chiar după logodnă, pentru a respecta vechi obiceiuri; iată o mărturie autobiografică, dintr-o localitate din Muntenia, înregistrată în anii ’70: „şi-am făcut trampa, ne-am logodit. Am logodit, am mai mers o săptămână, am mai mers două şi-am ajuns şi-am furat mireasa şi-am dus-o acasă”. Fetele… se învoiesc, sfidând termenele şi sancţiunile sociale (acestea, mai întâi, dinspre biserică): „am plecat cu el; m-am cununat cu el la vreo trei ani”; „am fugit şi eu cu unu. M-am măritat şi-am stat şi eu şase săptămâni de zile mireasă” (trimiterile de rigoare în vol. citat, sub titlul „Nuntă fugită”).

* Ritual. Desigur, vor fi fost frecvente şi rapturile propriu-zise, de vreme ce a existat şi un „slujbaş” însărcinat să-i urmărească pe făptuitori, „gornicul pentru fata răpită” (după consemnări ale lui Radu Rosetti, „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova”, 1907). Fără adâncirea lucrurilor, un călător italian din secolul al XVI-lea, Anton Verancsics, în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti”, se referea însă la „neîngrădirea” românilor în ceea ce priveşte căsătoriile: „Căci pe fetele pe care voiesc să le aibă ca tovarăşe de viaţă ei mai adeseori le răpesc decât primesc să le fie date în căsătorie, socotind că aşa este mai cu cale, şi că în chipul acesta legătura dintre soţi va fi mai tare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinţi (subl.n.) prin bună învoire”. Să descifrăm lucrurile prin cuvintele Elenei Sevastos, autoarea unei monografii asupra nunţii la români publicată în 1889: „Sunt unele sate unde, chiar de ar plăcea şfataţ părintelui flăcăului, el tot o fură; de întrebi pe cineva de ce nu face nuntă ca lumea, îţi răspunde: «dacă aşa-i adetiul (datina); tata a furat pe mama, bunicul pe bunica şi tot aşa au apucat şi ei de la străbunii lor». Dar unele femei păstrează distincţia: „… chiar eu am avut nuntă cu de-a binelea; am avut nuntă logodită, nu am avut nuntă cum făcea unii de-a fugit. Noi n-am făcut nuntă fugită. Am logodit”.

* Reversul medaliei. După optzeci de ani, exact ca Elena Sevastos înfăţişa lucrurile şi o locuitoare din Cudalbi – Galaţi, într-o anchetă etnolingvistică din 1969, având în vedere căsătoria fiicei sale, profesoară de biologie (!), cu proiectarea momentului „răpirii” înscenate (când flăcăii „húhură” pe uliţe); nu se putea altfel: aşa s-a căsătorit şi ea şi aşa se căsătoriseră şi mama, şi bunica ei. Pasiunea ca pasiunea, însă, chiar cu subminarea fiorului romantic, au fost găsite şi alte explicaţii. După observaţii sociologice ale lui H.H. Stahl, întemeierea „neoficială” a noilor familii era, în vremea plăţii birului pe bază de „cislă”, şi un mijloc de sustragere de la obligaţiile fiscale.

* Să ne păstrăm umorul. „Răpirea” fetei, devenită de fapt „fuga” de acasă a acesteia cu tânărul pe care şi l-a ales singură, a primit o caracterizare devenită celebră printr-o comparaţie a cronicarului Ion Neculce; Mihălachi spătarul, îndemnat de unii să fie domnitor, „să făcè a nu-i plăcè să priimească domnia, ca şi fata ce zisă unui voinic: «fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plângând»” (Letopiseţ, XIV).

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi