Teatru viu

În mod paradoxal, ieşind din convenţia oazei, problemele societăţii româneşti, de la copiii străzii, la rezultatele ultimelor alegeri, îşi fac loc în situaţiile coregrafico-dramatice exploatate scenic ori prin proiecţie. Deşi spectacolul a făcut iniţial parte din oferta ce susţinea Bucureştiul pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, scenariul a fost adus la zi, putând suporta, în continuare, adăugiri, convertindu-se într-o posibilă lectură infinită a Bucureştiului actual şi într-un semnal de alarmă asupra societăţii. O privire de ansamblu asupra Bucureştiului, cu instituţii ori politicieni corupţi, e dublată de privirea atentă a bucureşteanului ori a trecătorului ocazional: betoane, gropi, violenţă stradală, droguri, aurolaci, farmacii, una lângă alta, ori supermarketuri, unul după altul, oameni dormind pe bănci ori la parterul unor clădiri insalubre, în centru, ziua în amiaza mare, şomeri, alcoolici, sărăcie.

Intrând în detaliile problematicii sociale catastrofale, nu putem trece cu vederea violenţa domestică, copiii abandonaţi, lipsa de profesionalism, neglijenţa, abuzurile ori corupţia din diferite sectoare (sănătate, învăţământ, cultură, biserică, sistemul forţelor de ordine) şi din cadrul instituţiilor asociate (spitale, şcoli, teatre, poliţie, mult disputata Catedrală a Mântuirii Neamului), totodată lipsa de educaţie ori de spirit civic a cetăţeanului român. După 27 de ani de la Revoluţie, poporul român pare să nu fi învăţat nimic din lecţiile istoriei. Au prins, în schimb, foarte bine modalităţile de comunicare de import (Facebook, Twitter, WhatsApp), viaţa în mediul virtual anulând nevoia de viaţă reală a individului, existenţa sa ajungând să se desfăşoare pe modelul unui ”vibe haotic” ce intră în ”freeze” preţ de secunde, după care ”viaţa o ia din nou la play”.

Existenţa umană e robotizată şi se desfăşoară între permanente conectări, deconectări şi reconectări de ordin tehnic, dar şi social, de job, alimentare, de look, multe dintre acestea având efecte distrugătoare pentru psihicul uman. Viaţa e supusă presiunilor exercitate de nevoia de statut social, celor ale corporatismului, sau care vizează un ritm accelerat. Cerinţele sunt absurde, imposibile, inumane (”Trebuie să exist din mers!”). Comunicarea faptelor de viaţă e redusă la cuvinte în loc de propoziţii, la propoziţii simple, în loc de fraze, în cele din urmă la exclamaţii, interjecţii şi exprimare monosilabică. Regizorul de detaşează prin parodie sau printr-o fină nuanţă absurdă.

Radu Nica a optat pentru un teatru devised, folosind mijloace ale teatrului documentar, în raport cu implicarea publicului şi cu politizarea discursului (de exemplu, minichestionarul adresat publicului, privind ziua de 30 octombrie 2015, când a avut loc tragedia din clubul Colectiv, conţinând întrebări incomode, plecând de la mediatizarea cazului, incluzând chiar şi teoriile conspiraţiei în presupoziţiile unora dintre întrebări). Ar mai fi de menţionat monologul interactiv al Adei Galeş, pledând pentru toleranţă şi împotriva discriminării, luând forma unui happening, asemănător jocului ”Adevăr sau provocare”, când actriţa solicită selfie-uri, în timp ce se sărută cu persoane care se oferă din sală, de gen diferit sau de acelaşi gen – un moment dedicat victimelor din clubul Orlando (masacrul din Florida a avut loc pe 12 iunie 2016), şi luptei împotriva discriminării LGBT. Intră în discuţie tipologia unui teatru documentar subiectiv deoarece monologul lui Dumitru Georgescu se referă la o ruda de-a sa, călugăriţa Teodora, supusă unui tratament inuman în interiorul sistemului monahal.

În cea mai mare a timpului, actorii stau la nişte pupitre, unde foile cu textul ţin loc de portativ. Secvenţe coregrafice explozive îi scot însă din faţa portativelor, mobilizându-i ritmic sau sincopat. La un moment dat, cad unul peste celălalt formând o veritabilă ”instalaţie umană”, termen împrumutat de regizor din artele vizuale. Iar într-un alt moment, foile sunt aruncate, textul împrăştiindu-se pe podeaua impregnată de imagini urbane. Proiecţia este abstractă, simpatică, iar de cele mai multe ori în acord cu ideile exprimate. În cadrul performance-ului, bazat pe improvizaţie dirijată, actorii acţionează scenic la unison, dar şi individual, fiind valorificat potenţialul fiecăruia (doina maramuşeană interpretată de Flavia Giurgiu, incisivitatea Ilincăi Manolache, o actriţă foarte temperamentală, firescul lui Dumitru Georgescu, aptitudinile de compoziţie ale lui Ciprian Nicula, lirismul, dar şi ascuţimea Danei Marineci, virtuţile coregrafice ale Ioanei Marchidan, carisma Adei Galeş etc.).

Tot sub semnul improvizaţiei, dar şi, posibil, al happening-ului stă intro-ul spectacolului: actorii îi privesc pe spectatori din spatele unor lupe deformatoare, incitând reacţii în oglindă. Spectatorii îi văd pe actori altfel, actorii văd chipul spectatorilor în cele mai mici detalii. Anticipând finalul: ”Îţi place de tine?/ Îţi place de mine?/ Ce facem noi aici?”. 

(Bucureşti. Instalaţie umană, un spectacol devised coordonat de Radu Nica după un concept de Florin Fieroiu, dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu Nica, performeri: Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula, concept şi realizare instalaţie video/ obiect/ deformance intro: Andu Dumitrescu, mişcare scenică: Florin Fieroiu, muzică originală şi sound design: Vlaicu Golcea, o producţie ARCUB, 22 octombrie 2016) 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)