Tehnocraţie şi Democraţie

Am luat parte recent la o dezbatere cu tema: "Tehnocraţie vs Politicieni". Discuţia este evident de interes în contextul actual în care România are, în principiu, un guvern tehnocrat. Pentru mulţi dintre manifestanţii care au ieşit în stradă după tragedia din Clubul "Colectiv", care vedeau în întreaga clasă politică un fel de rău absolut, ideea unei guvernări tehnocrate, decuplată total de politică, era extrem de apetisantă. Şi nu doar pentru ei. Multă lume este încredinţată că un executiv tehnocrat, compus din experţi, poate asigura inerent o guvernare mai eficientă decât unul politică.

În realitate, când intrăm în detalii lucrurile se complică substanţial. În primul rând trebuie făcută o clarificare încă de la început. Unde anume ne plasăm cu discuţia? Rămânem în spaţiul occidental sau luăm în calcul şi Rusia sau ţările din Asia, în special China? Dacă excludem situaţiile conjuncturale când pentru un interval de timp relativ scurt (deşi exemplul Belgiei ne-ar putea contrazice) este nevoie de un cabinet tehnocrat de tranziţie, pe fondul unor crize politice, guvernarea tenocrată şi democraţia sunt principial incompatibile. Cel puţin dacă ne referim la modelul de societate din lumea occidentală. În acest sens, un titlu mai potrivit pentru dezbaterea amintită mai sus ar fi fost, probabil, "Tehnocraţie vs Democraţie".

Dincolo de intervalul de timp redus un executiv tehnocrat are şi o agendă limitată. Numai că, de exemplu la noi, o bună parte a societăţii pare să-şi dorească o formulă de guvernare tehnocrată extinsă care să-şi asume obiective unanim considerate politice plecând de la premisa că experţii ar fi mai pricepuţi şi mai oneşti decât politicienii în care mai toată lumea nu pare să mai aibă încredere. Nu doar în România, ci şi prin alte părţi. De exemplu, Congresul Statelor Unite este bine văzut doar de 11 procente dintre americani. Problema e că mulţi dintre cei în cauză nu par să înţeleagă enormele dificultăţi cu care se confruntă un ministru atunci când trebuie să-şi promoveze ideile şi deciziile. Care pot fi minunate, dar care nu au nici o valoare dacă nu sunt transpuse în practică. Or, din acest punct de vedere se poate face o comparaţie utilă cu ceea ce se întâmplă în cazul comerţului electronic. Noi vedem doar faţa, pagina de Internet, însă oricât de reuşită ar fi aceasta o mare parte dintre lucrurile esenţiale nu se petrec la vedere, ci în spate, în ceea ce numim back office (procesarea comenzilor şi ordinelor de plată, gestiunea bazelor de date, logistica de expediţe a mărfurilor etc).

În acelaşi fel, unui ministru îi trebuie un întreg aparat funcţional care să facă ca "lucrurile chiar să se întâmple". Or, pentru asta are nevoie de o maşinărie, de o infrastructură, care în general este furnizată de partidele politice. Sigur această maşinărie este în bună măsură gripată, afectată de clientelism şi incompetenţă. Însă chiar şi aşa, fără o minimă logistică de influenţă e greu de crezut că indiferent de bunele intenţii un ministru ar putea pune ceva în mişcare. Mai ales cu nişte instituţii disfuncţionale aşa cum sunt o mulţime în România. Spunând toate acestea nu înseamnă deloc că partidele politice nu ar trebui să promoveze oameni mai competenţi în executiv. Dar aceştia trebuie să beneficieze şi de o susţinere politică.

Însă, dincolo de asta, discuţia are o latură probabil mult mai importantă. Care a căpătat accente noi mai ales după criza economică declanşată în 2008 – 2009 când în timp ce ţările occidentale intraseră în derivă, economia Chinei reuşea să menţină ritmuri de creştere spectaculoase. Ceea ce a stârnit admiraţia unor cercuri nu doar financiare, ci şi intelectuale care au început să se întrebe dacă nu cumva modelul de guvernare chinezesc este inerent superior celui adoptat în democraţiile liberale, erodat de o logică electorală pernicioasă şi de clivaje politice majore. Şi iată cum ajungem din nou să facem o comparaţie între acesta din urmă şi regimul de la Beijing.

Pentru că în mod fundamental China este un regim tehnocrat autoritar, în care componenta ideologică cultivată de Partidul Comunist, deşi nu a dispărut, este departe de a juca rolul promordial din trecut. În prima parte a perioadei post-maoiste Deng Xia Ping a înlocuit cea mai mare parte a vechiului activ de partid, de extracţie ideologică, cu experţi. S-au fixat chiar bariere profesionale obligatorii bazate pe studii universitare. S-a ajuns astfel ca principalele poziţii din activul de partid la nivel local şi central să fie ocupate în proporţie de peste 80 de procente de lideri care sunt la bază ingineri sau au terminat facultăţi de ştiinţe (Xi Jin Ping este, de pildă, inginer chimist). Chinezii s-au inspirat în bună măsură după regimul meritocratic autocratic instituit în Singapore de către Lee Kwan You care a dat acolo rezultate spectaculoase.

Criza economică, uzura accentuată a establishmentului politic tradiţional din Occident au erodat încrederea în capacitatea democraţiei, ca sistem politic, de a asigura prosperitate. Discuţia e mai veche. Să ne aducem aminte de una dintre celebrele butade ale lui Winston Churchill care a spus la un moment dat că "argumentul cel mai puternic împotriva democraţiei este o discuţie de 5 minute cu un un alegător tipic". Însă în ultima perioadă tensiunea discuţiei pe acest subiect a crescut în intensitate, iar contestările masive dacă nu neapărat ale sistemului în sine, ci ale manierei în care el funcţionează în acest moment au dus la avansul spectaculos al mişcărilor de extremă stânga sau dreapta în Europa sau la fenomene precum Donald Trump sau Bernie Sanders în America.

Iată însă că ultima jumătate de an a pus sub semnul întrebării şi modelul chinezesc. E adevărat China a crescut cu 8-9 procente pe an, dar asta în condiţiile în care a investit în fiecare an peste 40 de procente din PIB şi datoria totală a ţării a ajuns la mai mult de $28 de trilioane, deci cam de trei ori cât PIB-ul. Iar în momentul de faţă "experţii" de la Beijing nu mai par deloc atât de infailibili ca în trecut în a gestiona tranziţia către un cu totul alt tip de economie, bazată pe consum. Desigur discuţia nu e definitiv închisă. Provocările cu care se confruntă democraţiile liberale, nu doar în plan economic, ci în general, un exemplu fiind contestarea tot mai vehementă a derapajelor la care s-a ajuns prin cultivarea aberantă a corectitudinii politice, sunt departe de a fi rezolvate.