Televizuini provinciale

Din când în când, plictisit peste poate de ghiveciul furnizat zilnic de televiziunile Capitalei, urmăresc, la întâmplare, programele unor televiziuni locale şi regionale din toată ţara. Lumea aceasta a televiziunilor de provincie oferă mult material lingvistic şi uman care te pune pe gânduri şi te învaţă multe despre capcanele vieţii. Între universul de imagini emis de trusturile cu acoperire naţională şi puzderia de emisiuni fabricate de diverse staţii locale deosebirea e ca de la pământ la cer. „|ia”, cei de la centru, sunt mici copii în comparaţie cu „ăştia”, cei de la margine. Libertatea de expresie, cu toate consecinţele ei, nu e „acolo”, ci „aici”.

Senzaţionalul nu se construieşte, dragi cititori, în studiouri mari, bogat luminate şi decorate cu indivizi simandicoşi, apretaţi la patru ace, care filozofează bucureşteneşte despre orice. Senzaţionalul se plămădeşte cu ciocanul şi nicovala în spaţii mici, cu mobilier ieftin şi lumini de cafenea, locuite temporar de fiinţe exotice cărora denumiri ţanţoşe precum „producător”, „realizator” sau „moderator” li se potriveşte aşa cum nuca se potriveşte în perete. Aici, în aceste vizuini luminate, se disecă absolut toate problemele ţării. Aici, nodurile şi semnele vieţii sunt făcute şi desfăcute cu meşteşug de către veteranii verbului şi ai prim-planului. Aici, la hotarul dintre tetrapiloctomie şi barbologie, esenţele misterioase ale cosmosului ştiut şi neştiut se distilează în fine licori verbale al căror colorit variază de la mahalagism la ultrapreţiozitate.

Şi, Doamne, ce spectacol lumesc imposibil de fixat în categorii şi clase îţi este dat să vezi! Showmani în sutană, falşi profeţi, parlagii de nişă, lingăi papionaţi care trăncănesc câtu-i ziulica de lungă, alconauţi sictiriţi şi cu limba înveninată, maeştri ai comediei mute, telectuali cu moft, babe ghicitoare, mohicani ai Marii Revoluţii din Decembrie, haiduci de presă cu chipuri ciobite de atâta vorbărie, genii neînţelese, complexaţi de toate felurile şi multe alte exponate ale unui imens bazar uman licăresc pe micul ecran de la o zi la alta, punând rotiţele universului în mişcare.

Nota comună a acestor retori şi limbuţi încremeniţi vremelnic în clişeu cotidian este orgoliul imens, revărsat cu generozitate în capul bietului telespectator. Nimeni nu ştie mai bine decât ei cu ce se mănâncă tot ceea ce zboară. Nimic nu este pentru ei de neînţeles. Alchimia emisiunilor făurite de aceşti prometei ai mundanului urmează cu fidelitate principiul lui Lavoisier: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Iar transformările sunt cu totul remarcabile.

Orgoliul hipertrofiat este, fără îndoială, oglinda complexelor descrise de psihologul Alfred Adler. Dacă cineva şi-ar propune să studieze abuzurile şi patologiile discursive prezente în mass-media actuală, un prim pas către o analiză pertinentă ar fi să culeagă promo-urile, vorbele de duh, frazele memorabile şi sloganele producţiilor cu difuzare locală. Dacă se ţine cont că, în medie, în fiecare judeţ există cel puţin trei televiziuni locale e uşor de presupus că boala excelenţei i-a nenorocit pre mulţi. Puţini sunt cei ce nu se recomandă, cu modestie, drept „number one”. Mai toţi – de la sud la nord şi de la est la vest – vorbesc în numele eminenţei, impecabilităţii, perfecţiunii şi sublimităţii. Se sparie gândul de atâta desăvârşire enunţiativă, probitate profesională în cel mai înalt grad şi obiectivitate vecină cu dumnezeirea.

Să adăugăm orgoliului nemăsurat incultura de excepţie a unora dintre marii regizori şi hermeneuţi locali ai cotidianului românesc şi internaţional. Îţi vine să spui nu că au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, ci că ei sunt apa senină şi netulburată prin care şcoala ar fi putut trece ca o gâscă. Despre unii dintre eroii mei episodici din alte judeţe cred că n-au dat vreodată cu ochii de o carte, adică obiectul acela bizar care nu îţi este de nici un fel de folos în viaţă. În fond, meseria de om de televizuină şi ştiinţa de carte sunt două drepte paralele care se întâlnesc, în cele din urmă, la infinit.

Trăind în patria noastră dragă, ne-am obişnuit atât de mult cu ideea că în uzinele de palavre ale televiziunilor ţânţarul se preface în armăsar şi invers încât constatarea se opreşte, de regulă, aici. Ei bine, în multe emisiuni de fabricaţie locală şi regională difuzate în România profundă mutaţia e amplificată, rafinată şi mult mai fastuos decorată. Nu doar ţânţarul se preschimbă în armăsar, ci şi calul în măgar, albul în negru, pupatul în dos în monstră de deontologie profesională, statul la un ceai în elogiu neavenit şi greţos, cafeaua de dimineaţă în borş dres cu propagandă, interviul de edilii în vajnic periaj, iar reportajul în plasare necontrolată de produse. Şi câte şi mai câte alte jocuri de glezne şi marote pline de hăzoşenia şi farmecul democraţiei ar mai putea fi adăugate acestui aliaj exotic!

Aceasta este, prin cantitatea de material filmat, montat şi livrat, lumea sălbatică şi dominantă a televizualului naţional: mii şi mii de ore de programe tv, difuzate de sute de posturi, reluate ori de câte ori e nevoie. O ireală reflectare a realităţii este acest pertuum mobile axat pe déjà-vu ieftin şi ambalat în foietajul crocant al limbuţiei!

Văduvite de rigori calitative şi de limite în exprimare, aservite prea adesea intereselor meschine ale finanţatorului, orientate, chipurile, către comunitate, dar funcţionând fără regret în dauna intereselor acesteia, multe din emisiunile produse în studiourile orăşeneşti şi municipale reflectă fără greş everestul de ignoranţă, superficialitate şi superioară blazare pe care-l urcă zilnic sisifii caraghioşi ai nimicului ce s-ar fi putut întâmpla. Şi după ce urcă muntele, aceştia îl coboară cu satisfacţia că iarăşi (a câta oară, oare?) au fost cei mai tari dintre cei mai tari.

Mi-ar părea rău dacă textul de faţă ar crea falsa impresie că toate programele televiziunilor locale şi regionale sunt o apă şi-un pământ. Departe de mine acest neadevăr. Există oameni de televiziune serioşi, pe care îi urmăresc cu interes, însă numărul lor e prea mic pentru a forma, la scară naţională, masa critică ce ar putea, la un moment dat, declanşa procesul de scoatere a televiziunilor de provincie din epoca de piatră a informaţiei prefabricate. Până atunci, multe dintre ele rămân aşa cum am stabilit: televizuini.